Oricât de optimist aş fi fost, îmi venea greu să-mi imaginez un alt deznodământ, pentru România, în afara falimentului absolut. Interesele economice şi politice ale lumii au făcut, pe timpul guvernărilor precedente, ca acest tărâm să capete forma incipientă a unei colonii, din punct de vedere administrativ şi nu numai. Greu de imaginat că politicienii noştri vor avea vreodată curajul să spună „Nu!” cererilor FMI-ului de a ne deposeda de bunuri. În alte vremuri, istorice, acestea constituiau motivul războaielor. Cei care pofteau la bunăstarea noastră trebuia să treacă mai întâi de săbiile, tunurile armatei române. Acum, ne-a învăţat Boc că nu trebuie să mai avem nici demnitate, nici interese, ci doar să ne cultivăm reflexul de vasalitate. Povestea privatizării societăţilor profitabile, strategice, echivalează, după părerea mea, cu decizia unui om disperat, dar mai ales nerod, de a-şi dona unele organe în schimbul banilor. Este adevărat că omul poate trăi, dacă are noroc, fără un rinichi, dar niciodată nu va putea trăi fără ficat sau, de pildă, fără inimă. Compania Energetică reprezintă, prin comparaţie, unul dintre aceste organe. Faptul că prim-ministrul Victor Ponta a spus, răspicat: „Privatizările trebuie făcute în interesul României. CEO nu face obiectul unei privatizări, pentru că este profitabilă”, m-a făcut, pentru prima dată după douăzeci de ani, să fiu mândru că sunt român, că mai sunt român. Cu siguranţă, negocierile sunt extrem de dure şi se poartă pe multe fronturi. Prim-ministrul, se subînţelege din ce motive, nu poate da publicităţii duritatea presiunilor în care se negociază. De câştigarea acestui război va ţine, fără niciun fel de exagerare, independenţa economică şi politică a ţării la care se referă, în mod onest, binecunoscutul analist economic Ilie Şerbănescu. Şi acesta s-a arătat plăcut impresionat, aproape extaziat de declaraţia făcută de Vic