Între 1968 şi 1972, Ceauşescu a negociat în secret cu FMI şi Banca Mondială condiţiile aderării şi oportunităţile de creditare cu dobânzi mici. Sovieticii l-au acuzat că s-a „vândut“ capitaliştilor.

La începutul anilor ’70, Nicolae Ceauşescu a încercat să găsească bani pentru finanţarea industriei româneşti pe piaţa occidentală de capital. Credea că marile trusturi bancare vor aprecia poziţia lui dizidentă în blocul comunist şi vor trata preferenţial România. S-a înşelat deoarece bancherii capitalişti nu doreau să facă afaceri în pierdere, solicitând dobânzi la nivelul celor practicate de piaţa liberă. Ceauşescu s-a văzut astfel obligat să reevalueze ofertele de finanţare lansate în trecut de Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi de Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (Banca Mondială).

Soluţia FMI

Tratativele cu FMI şi Banca Mondială începuseră în anii 1967-1968, când experţii celor două instituţii vizitaseră neoficial Bucureştiul pentru a-i prezenta lui Ceauşescu avantajele aderării. Primele discuţii oficiale s-au ţinut în perioada 3-5 iulie 1968. Pierre-Paul Schweitzer (director general al FMI) şi Robert McNamara (preşedinte al Băncii Mondiale) veniseră în Bucureşti cu ocazia reuniunii Comitetului de Coordonare şi Programare al ONU. În timpul vizitei, înalţii oaspeţi au fost invitaţi pentru consultări la Ministrul de Finanţe şi la Banca Naţională a României. După discuţiile tehnice de la ministere, Schweitzer şi McNamara au fost oaspeţii lui Nicolae Ceauşescu la Palatul Consiliului de Stat. Convorbirile oficiale din 1968 nu s-au concretizat printr-un acord. Partea română s-a informat despre obligaţiile şi avantajele aderării la FMI şi Banca Mondială.

România nu era prima ţară socialistă care intra în legătură cu FMI şi Banca Mondială. Uniunea Sovietică semnase în decembrie 1945 actul de fondare a celor două organisme fina