A plecat FMI-ul. Olandezul De Vrijer, pe care românii au încercat să-l ia de fraier şi să şi-l agaţe cu promisiunea că ne va omeni cu un nou acord, a plecat supărat şi, după ce ne-a trântit adevărul verde în faţă – „N-aţi făcut nimic!” ne-a transmis că deocamdată nu se bagă, “nu ştim, mai vedem, venim mai încolo”.
Atitudinea funcţionarului de la FMI este exact cea pe care a avut-o Guvernul României, oricum s-ar fi numit el în ultimii ani: “Da, vă promitem, dăm scris, dar...mai vedem”.
Restructurarea şi reforma se opresc la poarta întreprinderii de stat. Ceea ce noi ştim de ani de zile, şi probabil o ştia şi Fondul, numai că, anii trecuţi, a fost blând cu noi pentru că alta era bătaia peştelui: supravieţuirea băncilor de pe la noi, care sunt de fapt fiice ale mamelor lor străine, acestea din urmă din ce în ce mai strâmtorate financiar. Acum, cu largul concurs al Băncii Centrale, problema băncilor, chiar dacă persistă, nu mai presează.
Despre cât a promis România referitoate la restructurarea companiilor Guvernului se pot scrie romane întregi. O să ne legăm însă de un singur exemplu: încăpăţânarea de a nu vinde pachete minoritare la companiile de stat, mai ales cele mari, din energie. De mai multă vreme, Guvernul a promis că va pune pe aneminca noastră piaţă de capital pachete minoritare din Romgaz, Nuclearelectrica, Hidroelectrica, etc. N-o face. De ce? E simplu. Ca să fie în continuare loc de furat. Şi de împărţit prada.
Guvernanţa corporatistă impune nişte reguli clare, mai ales de raportare. Contractele mari se anunţă la bursă, să le vadă toată lumea, inclusiv oamenii care şi-au riscat banii să devină acţionari. Contractele cu persoane interesate, de asemenea. Dacă Romgaz ajunge la Bursă, devine mai puţin probabil ca Mediaşul, de exemplu, să se mai umple cu vile ale directorilor. Nu ne facem iluzii că managerierea acestor companii va deveni
