S-au stins rapid ecourile discursului de inaugurare a celui de al doilea mandat al presedintelui Obama, de saptamana trecuta, de la Washington. Cei mai multi comentatori americani si straini, inclusiv romani, cred ca alocutiunea sa de 18 minute a atins prea putine chestiuni concrete, ca a fost, mai degraba, o „declaratie de constiinta”, decat o viitoare agenda de lucru. Mai aveau putin si afirmau ca a fost plictisitor.

In sfarsit, au estimat ca al doilea mandat se va ocupa, mai ales, de probleme interne, ca presedintele nu a mentionat nici macar o singura tara straina in vorbirea sa, ca politica externa a Americii a fost ca si absenta – prinsa, intr-adevar, in numai 45-50 de cuvinte din cele 2.137 ale textului. In sfarsit, la CNN si in marea presa tiparita euroatlantica s-a exprimat parerea ca maniera in care Obama si-a structurat demersul politic de la 21 ianuarie ramane neclara.

Opinia autorului acestui comentariu este alta. Anume ca, evitand intentionat referiri specifice, sau mai elaborate la demersul international actual al Americii, presedintele a semnalat, in acest mod, o schimbare majora, strategica, in politica externa a SUA. A vrut sa marcheze, astfel, declansarea „dezghetului” in politicile anterioare ale Washingtonului in lume, vechi de 50 de ani, incepute cu Vietnamul si in curs de incheiere cu Irakul si Afganistanul. Se poate spune, fara greseala, ca discursul sau mai degraba a indicat sfarsitul unei epoci, decat inceputul alteia noi.

Speech-ul lui Obama a proclamat tacit incheierea reaganismului din anii “80 trecuti si a post-reaganismului neoconservator al lui George W. Bush jr. din deceniul anterior, ca suporturi ideologice, politice si economice ale unei Americi expansioniste, interventioniste si imperiale, intr-o lume monopolara. Intr-o singura propozitie: „Nimeni nu doreste mai mult pacea in lume, decat natiunea cea mai puterni