Ca un făcut, la București, intrările în istorie au fost întotdeauna greu de nimerit. Cînd cu oiștea, cînd cu capul, cînd cu țara întreagă, oamenii desemnați de conjunctură au izbit în gardul de cărămidă care separă, de decenii, România și lumea civilizată. După '90, au fost trei inși care puteau intra în istorie și tîrî după ei întregul popor: Iliescu, Constantinescu și Băsescu. Acum, condițiile de penetrare sînt întrunite pentru cel de-al patrulea, Ponta, iar bătrîna cocotă dă semne că și-ar desface manualele pentru el. În fond, după trei eșecuri datorate nepotrivirii de caracter, de ce n-ar încerca și cu unul tînăr?

Ion Iliescu n-a intrat în istorie fiindcă n-a încăput. Îi avea alături, la poza de grup politic, atît pe securiștii care doreau să-și treacă resursele pe persoană fizică, cît și pe rușii care, dați de Ceaușescu afară pe ușă, țineau să intre pe perestroika. Cu o viziune de prim-secretar, șlefuită în prezidii și plenare, Iliescu a dat să intre în istorie zîmbind, dar zîmbetul său s-a dovedit mai lat decît chenarul ușii.

Cînd i-a venit vremea, Emil Constantinescu a ocolit istoria la fel cum ocolește Voiculescu justiția. Marea speranță a schimbării, a democrației și a tinerei generații a pierdut patru ani căutîndu-i pe cei 15.000 de specialiști, deși, dacă ar fi sunat în Canada, Germania sau Franța, i-ar fi luat o singură zi. Cînd s-a convins că Emil Constantinescu a călcat promisiunea făcută lui Corneliu Coposu și n-a mai dat monarhiei acea șansă mică, dar plină de emoție, istoria n-a mai vrut să știe de el.

A vrut, în schimb, să știe de Traian Băsescu. După ce l-a pescuit într-un port belgian, s-a vopsit blondă și i-a suflat în pupa așa cum visează orice marinar să i se sufle. Băsescu a fost, de departe, omul căruia istoria i-a ținut ușa deschisă cel mai mult, bărbatul pentru care, biata de ea, s-ar fi lăsat bătută noaptea tîrziu,