Dilema (devenită ulterior Dilema veche) a fost înfiinţată ca o revistă care să încurajeze dialogul şi dezbaterea bazată pe argumente, într-o vreme în care oamenii erau plini de certitudini iar „posesorii“ de asemenea certitudini diferite, ori nu vorbeau între ei, ori se înjurau.

Una din problemele asumate de redacţie încă de la început, a fost aceea de a aşeza faţă în faţă, la dialog, oameni cu opinii diferite. Era mult mai greu decât s-ar putea imagina astăzi. Pe atunci nu exista decât televiziunea „de stat“ iar de talk show-uri nici nu se auzise. De-a lungul celor 20 de ani scurşi până astăzi, în România, adversarii din politică sau din alte domenii au mai învăţat să discute între ei, chiar dacă pe ton de ceartă şi chiar dacă nu întotdeauna cu argumente. Miza astăzi nu mai e să aduci adversarii faţă în faţă, ci să-i faci să poarte un dialog interesant şi cu argumente.

La început, Dilema era suspectată de către putere că ar face jocul opoziţiei şi de către opoziţie că ar face jocul puterii. Că o publicaţie ar putea fi independentă editorial, era şi mai greu de crezut atunci decât astăzi. În timp, pe măsură ce presa românească s-a tabloidizat, Dilema a încercat să-şi menţină un ton civilizat şi lipsit de încrâncenare.

La început, Dilema era suspectată de către putere că ar face jocul opoziţiei şi de către opoziţie că ar face jocul puterii.

Dar o problemă aparte cu care redacţia a avut de-a face de-a lungul celor 20 de ani de existenţă, a fost percepţia că Dilema şi apoi Dilema veche ar fi un fel de turn de fildeş al unor intelectuali care nu se exprimă pe înţelesul publicului obişnuit, că ar avea un nivel accesibil doar unor elite foarte sofisticate şi nu oricărui muritor. Drept pentru care şi primeam adeseori în redacţie articole (mai mult sau mai puţin solicitate) scrise cu o preţiozitate ridicolă, numai bune să complexeze orice cititor, ca