Când mi-am propus, în 1998, să coordonez un număr din „Dilema“ în care să îndepărtez zgura festivistă care ajunsese să-l acopere pe Mihai Eminescu, pentru a scoate la lumină opera lui vie, nu anticipam dimensiunile isteriei care avea să urmeze.

Desigur, i-am invitat să scrie în acel număr pe oameni în care cred (Nicolae Manolescu, Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter, Alexandru Paleologu, Z. Ornea, Cristian Preda, Şerban Foarţă, Răzvan Rădulescu, T. O. Bobe şi Radu Pavel Gheo), nu pe naţionalişti de grotă de tipul Vadim Tudor. Iar textele lor au adus un benefic aer proaspăt.

A urmat un scandal naţional, cu înfierări în toată presa, de la reviste de provincie, la publicaţii centrale sau televiziuni, inclusiv cu luări de poziţie în Parlament. Preoţii cultului eminescian, cei care se îngrăşau de pe urma lui, s-au simţit atacaţi. Şi au ripostat violent. În discursurile extremiştilor, eu eram agent Mossad, care pusese la cale o lovitură dată fiinţei noastre naţionale, cu ajutorul unui „comando filosemit cu ingrediente ţigăneşti“ (cum frumos a formulat deputata Leonida Lari de la tribuna Parlamentului). Devenisem inamicul public numărul 1, iar extremiştii mă asigurau, în publicaţiile lor, că sunt pe lista lor neagră şi că-mi pregătesc „plutoane de execuţie“. Ba, mai mult, unii ţineau să-mi transmită asta şi prin viu grai, cu telefoane anonime când mi-era lumea mai dragă.

A urmat un scandal naţional, cu înfierări în toată presa, de la reviste de provincie, la publicaţii centrale sau televiziuni, inclusiv cu luări de poziţie în Parlament. Preoţii cultului eminescian, cei care se îngrăşau de pe urma lui, s-au simţit atacaţi. Şi au ripostat violent.

Am supravieţuit, iar povestea are şi un epilog: doi ani mai târziu, în anul 2000, primeam o medalie din partea Preşedinţiei României, pentru merite culturale. Întâmplător sau nu, medalia se numea „Mihai Emin