Dragi iubitori ai tenisului, dragi sârbi şi scoţieni, dragă Horă, dragă Gabi şi Ştefan, dragă CT Popescu, am să vă rog, cu simpatie şi smerenie, să nu mă înţelegeţi greşit. Rogu-vă, fiţi îngăduitori cu bodogăneala şi exagerările mele şi cu ochii mei azvârliţi peste cap de recenta finală a Openului australian.
Ştiu, de acord cu voi, Djokovic este astăzi cel mai tare, e un jucător formidabil şi mi-e drag de el, un fabulos luptător, un tip fain şi cu umor, un sportiv grozav care a meritat şi cupa australiană de duminică şi toate celelalte ale lui trofee de Grand Slam. De asemenea, Murray a făcut, recunosc, progrese extraordinare, joacă tot mai constant şi stă bine pe meterezele lui betonate cu ambiţie, perseverenţă şi saci de nisip. Doi sportivi de clasă: unul, regele actual al tenisului, celălalt, un machiavelic uneltitor aspirant la tron.
Atins de acest puseu metaforic ce mă face să-l numesc pe Nole „rege”, constat însă că risc o blasfemie: nu cumva sportul ăsta avea şi are un alt împărat?…Ooo, da, alo, ce spui tu, străine?…Trebuie să mă repliez, dar decid s-o fac fără să-i retrag sârbului titlul: el e rege, dar regele-popă, iar Mura- uneltitoarea muiere. Unul rege, altul damă, majori peste toţi valeţii, juveţii, ţongii şi simonii tenisului mondial.
Pentru mine, finala lor de duminică, neîndoielnic crâncenă şi nervoasă şi palpitantă, a fost mai degrabă expresia unui regret, oftat boscorodit ca-n faţa unui joc de cărţi cu-n pachet incomplet. O finală alta decât Federer-Nadal e un poker fără aşi: fără Roger şi Rafa, tenisul e mai dârz, dar mai plăpând, e mai tăios, dar mai nepercutant, e mai iute, dar mai puţin spicy. Un crâncen meci de sumo în care Djokovic s-a încruntat mai tare, şi-a azvârlit sarea peste cap şi cruce şi l-a împins pe săracul Murray dincolo de limitele puterilor sale, teritoriu în care doar Ivan Lendl s-ar fi descurcat, probabil. U
