Există oameni între noi care îşi aruncă la propriu copiii, fără să le curgă o lacrimă în colţul ochiului sau să li se facă inima cât un purice.
Zâmbetul unui copil, o strângere de deget, un scâncet şi inima ţi se înmoaie pe dată. Auzim adesea spunându-se că împlinirea unei familii este copilul. Nu toată lumea simte şi gândeşte aşa. Există oameni între noi care îşi aruncă la propriu copiii, fără să le curgă o lacrimă în colţul ochiului sau să li se facă inima cât un purice. Însă statul pe aceşti monştri îi numeşte părinţi în acte până se dovedeşte contrariul, în timp ce alţii fac imposibilul să simtă căldura unui copil în propriul cămin.
Deşi suntem ţara cu cei mai mulţi copii abandonaţi din întreaga Europă, în cele mai multe dintre situaţii minorii nu sunt adoptabili. Acest lucru înseamnă că procedurile care ar trebui să ajute un copil dintr-un centru de plasament să ajungă într-o familie care îl doreşte sunt îngreunate de hăţuşurile birocratice, dar şi de legislaţia complet nepermisivă.
Conform cifrelor puse la dispozţie de autorităţile doljene, dintre cei 610 copii aflaţi în grija statului (290 în centre de plasament şi 320 de minori la asistenţi maternali), numai 46 vor avea în curând o casă şi doi părinţi norocoşi, care au îndrăznit să adopte. Sufletele nevinovate, abandonate încă de la primele inspiraţii, cu greu îşi găsesc un cămin. De la tentativă de pruncucidere, la înapoierea copilului
Poliţiştii respectă legea. Legea care îi încurcă de cele mai multe ori mult mai tare decât i-ar descurca. „Procedura, în cazul abandonului unui nou născut este: stabilirea mamei şi tragerea acesteia la răspundere. De fapt, aceasta, de cele mai multe ori nu este depistatată. Şi dacă este aflată, nici vorbă de tragere la răspundere. Fiinţa care a dat viaţă puiului de om abandonat în vreo scară de bloc, ghenă de gunoi, pădurice sau trepte de biserică nu are ni
