La doi ani şi cincisprezece zile de la naşterea Luceafărului poeziei româneşti, în constelaţia literaturii române apare o nouă stea strălucitoare, marele dramaturg, biciuitor de moravuri, Ion Luca Caragiale, care vedea lumina zilei la 30 ianuarie 1852 în satul Haimanale, de lângă Ploieşti.
Despre copilărie se ştie că şcoala primară şi patru clase de gimnaziu le-a urmat la Ploieşti, fiind un copil vioi şi cu ochii deschişi de timpuriu asupra lumii, gata să observe oamenii şi faptele lor, iar la vârsta de 18 ani a luat parte la mişcarea antimonarhică (împotriva regelui Carol I) pentru instaurarea "republicii ploieştene".
La această vârstă (anul 1870) moare tatăl scriitorului, astfel că răspundea întreţinerii familiei (pe mama şi pe sora lui, Elena) îi revine, motiv pentru care se angajează ca sufleur la Teatrul Naţional din Bucureşti, apoi la Iaşi, unde îl cunoaşte pe Eminescu, despre care afirmă: "Am cunoscut îndeaproape un om de o superioară putere intelectuală... Era, pe lângă aceasta, un mare poet".
Deşi era conştient că scrisul nu-i poate aduce prea mari venituri, Caragiale a ales, totuşi, să scrie, dar o parte a vieţii lui a trebuit să lucreze, schimbând multe îndeletniciri, care să-i aducă minimum de câştig pentru întreţinerea familiei (funcţionar, copist, sufleur, traducător, actor, director de teatru, director de ziar, revizor şcolar, gazetar, berar etc.), toate acestea, însă, pentru perioade scurte de timp, profesiuni în care lipsa de bani era aproape permanentă, ceea ce rezultă dintr-o scrisoare trimisă lui Petre Misir la 7 noiembrie 1890 (deci, după "O scrisoare pierdută" şi "Năpasta"), unde, printre altele, scria: "Chiria n-am plătit-o şi sunt dat în judecată. Lemne n-am de foc. Palton nici atâta. Aştept din ceas în ceas apariţia unui nou moştenitor. Unul mi-este bolnav. Dau din colţ în colţ şi nu ştiu ce să mă fac".
Deşi piesele s
