După îndelung aşteptatul discurs despre relaţiile cu UE, ţinut săptămâna trecută la Londra, premierul britanic David Cameron a fost zugrăvit în fel şi chip. S-a spus despre el ba că riscă viitorul Marii Britanii mai ceva ca un cartofor împătimit, ba că şi-ar fi dat euroscepticismul pe faţă, ba că, dimpotrivă, ar fi demonstrat ce mult îşi doreşte ca Regatul Unit să rămână în cadrul UE.
În discursul de săptămâna trecută, David Cameron a promis că, dacă va fi reales, viitorul guvern conservator va renegocia relaţiile Regatului Unit cu Uniunea Europeană, iar rezultatul acestor negocieri va fi supus aprobării britanicilor, sub forma unui referendum cu două opţiuni – înăuntru sau afară din UE. Discursul lui Cameron a abordat abil chestiunea apartenenţei la UE prin prisma crizei din zona euro şi a nemulţumirilor crescânde ale cetăţenilor europeni – nu doar ale britanicilor – faţă de colosul birocratic tot mai costisitor de la Bruxelles. Premierul britanic a insistat că Londra îşi doreşte să continue să participe la proiectul european, cu condiţia ca acesta să fie mai puţin axat pe integrarea politică şi mai mult de uniunea economică, a se citi piaţa comună. Şeful guvernului britanic a invocat lipsa competitivităţii europene şi a răspunderii democratice ca fiind principalele neajunsuri ale construcţiei europene, neajunsuri care, rămase nerezolvate, riscă să ducă la intensificarea protestelor de stradă, după modelul celor de la Atena sau Madrid, şi, prin ricoşeu, să împingă poporul britanic spre ieşirea din Uniune.
Reacţiile la discursul lui Cameron au fost în linii mari previzibile. Stânga politică şi presa de orientare liberală i-au reproşat un nerealism sau naivitate strategică, atunci când îşi imaginează că 26 de state vor accepta să negocieze condiţii care sunt favorabile doar pentru britanici; l-au acuzat că ar fi un premier sla
