Cunosc oameni inteligenţi pe care întrebările proaste îi năucesc. Naţiunile o iau razna, şi ele, dacă n-au la ce răspunde. Închipuiţi-vă că aţi fi, din nou, obligaţi să mergeţi la şcoală. Şi vă mai propun să vă imaginaţi că aveţi doi profesori, care vă dau, în paralel, două lucrări de control. Primul ar formula-o aşa: „De ce se învârte Soarele în jurul Pământului?“ Proful are o autoritate pe care nu i-o puneţi la îndoială. Iute scoateţi foaia de hârtie şi demonstraţi ceea ce vi se cere. Mintea dvs. face un lung excurs în istorie, fizică, astronomie, psihologie şi, după o oră de chin, predaţi lucrarea cu demonstraţia făcută ca la carte. Al doilea profesor, mai şugubăţ, vă dă cam aceeaşi lucrare: „Se învârte Soarele în jurul Pământului?“ Brusc, tema sună altfel, deşi enunţul pare identic. Faceţi acelaşi efort intelectual, adunaţi aceleaşi date şi parcurgeţi, mental, aceeaşi materie. Ajungeţi însă la un rezultat opus. La sfârşit, mintea dvs. se va opri o clipă, blocată într-un paradox. Cum e posibil să dai două răspunsuri diferite la aceeaşi întrebare?
Modul nostru de a gândi se modifică în funcţie de contextul în care judecăm. Poate mai importante decât datele pe care le acumulăm şi de experienţele pe care le parcurgem sunt întrebările pe care ni le punem şi, mai ales, cum ni le punem. A înţelege esenţa unei probleme e o artă şi implică de la bun început un efort de cunoaştere şi de adecvare. Ştiţi prea bine cum îşi examina elevii Marius Chicoş Rostogan: „Spune-ne, s-audă şi ilustra matroană, onorata ta mamă: nu-i aşa că pământul se-nvârke în jurul soarelui trei ani câke 365 ghe zile şi mai apoi în al patrulea în 366 ghe zile?“ Normal că micul Ftiriadi răspunde fără să ezite: „Da, domnule!“ Nu-i de râs, dar societatea românească îmi pare a fi, azi, un soi de mică loază căreia îi sunt dictate răspunsurile direct din enunţ. De puţine ori punem întrebarea cor