Zilele trecute, a ieşit de sub tipar o carte pe care v-o recomand cu căldură. E vorba despre un volum, publicat de Baroque Books & Arts, intitulat Ştiinţa politică autentică, un dialog cu un foarte important gânditor politic francez, Pierre Manent, realizat de Bénédicte Delorme-Montini. Discipol al lui Raymond Aron şi admirator al lui Leo Strauss, Manent îşi descrie parcursul intelectual şi explică miza cărţilor pe care le-a publicat, multe dintre ele traduse şi în română (Istoria intelectuală a liberalismului, Humanitas, 1992; Cetatea omului, Babel, 1998; Originile politicii moderne, Nemira, 2000; Raţiunea naţiunilor, Nemira, 2007). Una dintre temele majore ale reflecţiei autorului francez este succesiunea formelor politice. Pentru Manent, istoria nu a fost foarte inventivă, trei fiind formele politice elaborate din Antichitatea greacă şi până azi: cetatea, imperiul şi naţiunea. Autorul pleacă de la constatarea că primele două forme sunt foarte diferite: "cetatea e cea mai mică asociere umană capabilă să se guverneze singură, capabilă de autarhie. Opusă ei, imperiul e cea mai amplă asociere posibilă sub un singur suveran". El urmăreşte raporturile istorice dintre cetate şi imperiu, apoi se întreabă: "cum anume, încetul cu încetul, au fost îndepărtate cele două forme politice? Care sunt motivele care au adus triumful unei a treia forme politice, fără echivalent în lumea antică, adică naţiunea? Deşi prestigiul revenea, pe de o parte, cetăţii şi, pe de alta, imperiului, viaţa europeană s-a organizat până la urmă într-o formă politică diferită de cetate şi de imperiu. De ce şi cum anume?". Reflecţia despre naţiune are valoare pentru dezbaterea referitoare la Europa. Pierre Manent reproşează Europei de azi că dispreţuieşte naţiunea "ca un tip de asociere umană care aparţine trecutului", în numele unei noi "forme" sau "perspective". Forma sau perspectiva nouă se cheamă