Cătălin Dorian Florescu există și rezistă între congenerii săi, cu pledoaria lui discretă, tenace și încrezătoare pentru ceva ce trebuie reînvățat: literatura-ca-literatură.

După cinci cărți traduse din germana în care au fost scrise, elvețianul de origine ro­mână Cătălin Dorian Florescu și-a câș­tigat în mod cert un public românesc. Se știe despre el că e un ex­celent povestitor, că pre­lu­crează subiecte ingenioase, nostalgic înrădăcinate în Ba­natul unde s-a născut în 1967, povești rămuroase, sen­sibile, cu învolburări po­etice, vizitând picarescul și vorbind mereu altfel despre „obsesiile“ autorului: re­la­ția complicată cu tatăl, nos­talgia iubirii pubere, dezră­dăcinarea geografică și afectivă, dreptatea, adevărul și prețul lor. Autorul nu se teme de ingenuitate. Nu pozează nici în occi­dental dezabuzat, nici în imigrant nea­dap­tat, dar scrie până la urmă despre toate acestea și despre altele și crede că soluția se află în sinceritate, față de cititori, dar, în primul rând, față de sine.

O bănuială mai veche începe totuși să mi se confirme: este un autor care se citește, dar pare sortit să fie mai puțin comentat. Să fie la mijloc reținerea față de un scriitor din diaspora, atât de răspândită la noi? O fi de vină „rețeta“, mult mai aerisită, mai puțin căutată, a scrisului său de școală ves­tică? Înclin să cred că plătește ceva mult mai pedestru: captarea atenției în doar câțiva ani.

Oriunde, așa ceva ar fi privit pe partea bună a lucrurilor. În fond, un autor face carieră pen­tru că (și numai dacă) are ci­titori, iar Cătălin Dorin Flo­res­cu a dovedit rapid că-i are. Ei, nu e des­tul. În România, a avea succes de public poate fi suspect, indiferent dacă dedesubt e valoare sau nu. Autorul ori cartea (cel mai notoriu exemplu recent rămâne totuși De ce iubim femeile, de Mircea Cărtă­res­cu) riscă întotdeauna să se vadă împinși în zona liter