România se bucură că are ocazia să redevină un mare importator de capital străin odată cu întoarcerea investitorilor nerezidenţi pe piaţa locală a titlurilor de stat, iar administraţia nu schiţează niciun gest de încurajare a economisirii interne prin care să mai reducă din vulnerabilitatea faţă de schimbările de sentiment ale străinilor.
Ministerul Finanţelor păstrează titlurile de stat în lei numai pentru investitori persoane fizice cu dare de mână, de teamă să nu deranjeze băncile, care ar putea vedea o parte din depozite migrând spre o alternativă de plasament cu risc suveran şi aducătoare de câştiguri neimpozabile.
Administratorii datoriei publice uită uşor momentele în care era nevoie de intervenţia expresă a BNR pentru a convinge băncile să cumpere obligaţiuni de stat în euro sau în lei la preţuri rezonabile şi se cantonează în argumente puerile precum dificultăţile şi costurile legate de distribuţia titlurilor de stat pentru populaţie.
Omologii din Polonia au găsit o soluţie apelând la PKO Bank, cea mai mare instituţie de credit de pe piaţă care a şi rămas sub controlul statului, însă CEC Bank nu este considerată o variantă la fel de bună. Ungaria foloseşte şi oficiile poştale, iar Slovacia se gândeşte la o soluţie similară.
Managerii Trezoreriei statului au tot vorbit despre nevoia lărgirii bazei de investitori, însă nu sunt luaţi în calcul decât străinii. O eventuală reducere a valorii nominale a unui titlu de stat de la nivelul actual de 10.000 de lei - care ar extinde plaja potenţialilor cumpărători - a fost invocată doar cu jumătate de gură la nivelul Ministerului Finanţelor, care chiar nu vrea să se bată cu băncile pe banii românilor, atâţia câţi mai sunt.
Şi totuşi vânzarea de titluri de stat către populaţie, chiar sub denumirea specială de obligaţiuni pentru economisire, este considerată un succes în ţări precum
