Trăim într-un permanent déjà vu. Suntem sau nu asemeni confraţilor noştri europeni ? Merităm sau nu să fim în Schengen? Ieşim sau nu din criză ? Ne condiţionează sau nu Europa ? Iată întrebări ce merită nişte răspunsuri.
Cu ani în urmă, copil fiind, întrucât bătutul mingii pe maidan, gumele Turbo cu maşini şi Cincin cu fotbalişti erau cam singura distracţie de vacanţă prin satul meu de pe meleagurile oltene, îmi umpleam timpul citind sau privind la televizor seriale: Dallas, Caracatiţa etc.
Afacerile încheiate cu zâmbet ironic de J.R., trepidanta viaţă a comisarului Cattani erau ceva îndepărtat pentru noi, abia ieşiţi din comunism, dar ne-am făcut temele repede, aşa că azi bietul texan la noi ar rămâne fără permis la primul semafor, iar comisarul italian s-ar apuca de agricultură.
Undeva prin Torino, după 1880, Coretti, un băieţaş de vârsta mea din 1989, îşi ajuta tatăl, negustor de lemne şi fost soldat în luptele pentru unirea Italiei, muncind din greu şi învăţând, în acelaşi timp, fiind un exemplu pentru şcolari.
Un copil din Florenţa, copia pe ascuns pentru un pumn de lire, etichete publicitare, să-şi susţină tatăl, un copil din Neapole îşi căuta prin spitale tatăl întors de la muncă din Franţa, un grădinar, întors din Grecia, se bucura că fiica surdo-mută primise lecţii de vorbire, prin citirea buzelor, Marco, un genovez şi-a căutat mama, devenită menajeră în Argentina, profesorii se stingeau bolnavi de tuberculoză, murind la catedră. Sunt poveşti scrise de inegalabilul Edmondo de Amicis, un scriitor italian din veacul al XIX-lea.
Între timp, aveam să descopăr legende ale filmului ca Sophia Loren, Marcello Mastroiani, Anthony Quinn, regizori ca Frederico Fellini, Franco Zefirelli, care zugrăveau o Italie ruinată, luptând din greu pentru supravieţuire, o posibilă salvare fiind imigrarea.
Fiind pasionat de istorie,
