Acum văd că nu se mai poate trăi fără expertiză în comunicare, fără aşa-zişii "comunicatori" la firmele care zic că se respectă, viaţa nu e posibilă fără cei care se pricep "profesionist" să comunice; la televizor, deasemenea, 80% din "analişti" sunt, neapărat cu expertiză în comunicare... Paradoxal, asta într-o ţară în care, dacă eşti informat şi vezi ce se întâmplă, îţi dai seama că tocmai o comunicare adevărată este lucrul care lipseste în cea mai mare măsură... Generaţiile sunt antagonizate, oamenii care nu se urăsc definitiv nu reuşesc să intre în "contact" decât extrem de la suprafaţă cu ceilalţi, guvernele nu reuşesc să se înţeleagă cu propriile popoare, şefii nu au dialog cu angajaţii, oamenii se înţeleg cu greu între ei, conflictele predomină şi chiar cuplurile se încheagă pe senzaţii de moment, pe amănunte ale trăirii, făcând astfel ca ele să dureze, într-adevăr foarte puţin. Astfel încât nici o construcţie de doamne-ajută pare să nu se poată întrema. Dacă îţi propui să afli amănunte, constaţi că vieţile celor mai mulţi, mai tineri, la "prima vista", par mici dezastre. În amănunt sunt un ghem de timp presărat cu diplome, băltind în aşteptarea trecerii (favorabile, dacă se poate!) a timpului, şi a succesului "comunicării"care să le rezolve vieţile...

Poate mă înşel, dar în vremea când nu apăruseră aceste clişee goale, stupide, exista mai multă (şi un alt fel de) comunicare. Una mai sensibilă, mai orientată, poate, mai esenţială şi mai bogată în valori. Fiindcă inainte, deşi nu existau oficial cărţi, traduceri, filme, concerte, oamenii aveau obiceiul de a găsi, te miri unde şi cu eforturi, de a citi literatură de valoare, de a vedea filme de cinematecă, teatru "greu", de a asculta muzică de calitate, de la cea simfonică, la jazz. (Nota bene: cu toată "proasta" comunicare, nu existau, însă, manele...) Exista înclinaţia de a acumula, şi, ca o ur