Care sunt strategiile de adaptare psihologică utilizate de pacienţii aflaţi la finalul vieţii? Răspunsul a fost dat la cea mai recentă întâlnire a Atelierului de Filosofie şi Antropologie Medicală de la Cluj-Napoca. Prezentă la eveniment, dr. Bianca Mureşan semnează o amplă relatare.

Alegem la întâmplare câteva locuri pe hartă din diferite puncte ale globului şi privim mai departe în sufletul acelor oameni care se întreabă dacă lumea îşi va aminti numele lor. Oameni care şi-ar dori măcar o dată să mai simtă că ard pe dinăuntru doar pentru a nu uita că încă trăiesc. Sunt bolnavii terminali, cei cu boli cronice grave. Nu îşi doresc să plece prea curând, nu vor să ştie când vor muri, nu vor să afle încotro se îndreaptă ori dacă drumul lor are un singur sens. Nu vor să fie treziţi atunci când visează că mâine ar putea fi „prima zi a restului vieţii lor“. Cu toate acestea, adevărul le este oferit drept bonus. De cele mai multe ori, nouă, medicilor, ne revine dificila misiune de a-i aduce faţă în faţă cu boala sau moartea. Din acel moment, totul se schimbă, începe lupta cu... propriii lor demoni. Teama de boală şi de moarte sunt două prezenţe constante ale existenţei umane, adânc întipărite în codul conştiinţei, iar pentru a le face faţă oamenii ridică bariere de protecţie îndreptate împotriva conştientizării lor. Paradoxal, pentru că însăşi absenţa conceptului morţii ar putea duce la o aplatizare a sensibilităţii faţă de viaţă, ori acest fapt devine vizibil atunci când cei mai mulţi din rândul celor care se confruntă cu neputinţa în faţa suferinţei îşi impută aşa-numita stare de uitare a fiinţei (Heidegger) anterioară îmbolnăvirii. Anticiparea morţii trezeşte adevăratul sine (Sf. Augustin), iar confruntarea cu acesta îi poate releva individului zădărnicia existenţei sale de până atunci. Aici este cheia ce deschide accesul spre înţelegerea mecanismelor ad