„Eşti obosită? Ai ficatul mărit. Şi probleme la splină. Şi o anemie severă”. La al patrulea centru „problemă” depistat am început să râd. Cu o voce caldă şi joasă, doamna care îmi masa tălpile (reflexoterapie) îmi explica cât e de rea şi de periculoasă epuizarea (evident nu eram epuizată). Am apucat să-i spun că lucrurile în care crezi nu te obosesc niciodată, apoi n-am mai auzit partea cu duodenul şi centrul de echilibru.
Mi-am amintit de Tenno, unul dintre eroii lui Soljenitîn. Un om dârz, liber. Prins în menghina nebuniei roşii, arestat, trimis în lagăr 25 de ani, apoi în exil, a uitat să ofteze. Povestea că, atunci când avem o „directivă” clară, când vrem cu adevărat ceva (dar nu la modul: „poate mi-ar plăcea” sau „cred că ar fi bine totuşi”) nimic nu ne poate opri. El avea „directiva” să reziste. Şi l-au ascultat mintea, corpul şi sufletul. 4 decenii încheiate. N-a răcit nici măcar o dată, deşi se spăla zilnic la o gheretă, afară. Nu s-a îmbolnăvit niciodată. N-a fost depresiv, deşi fiecare dintre cele 5 evadări s-au soldat cu un eşec. Cu bătăi, interogatorii, tortură. Nu şi-a pierdut credinţa. Nici optimismul. Eliberat din puşcărie într-un soi de libertate, în exil, şi-a dotat căsuţa din chirpici ca o celulă. Râdea că nu vrea să se înveţe cu binele ca să nu devină rău şi să nu uite. Să nu se trădeze. După mulţi ani de „semi-libertate”, a cedat rugăminţilor soţiei şi a consimţit să-şi cumpere şi ei nişte mobilă mai acătări. Un pat comod, o masă şi două scaune. Nu le-a folosit niciodată. A murit înainte să ajungă acasă căruţa cu mobilă, deşi părea perfect sănătos.
Nu i-am spus reflexoterapeutei povestea lui Tenno. Instinctiv, toţi ştim că sunt multe lucruri care ne pot doborî, umili şi chiar ucide. Dar de învins, ne putem învinge numai noi înşine.
Şi nu, oamenii adevăraţi nu se epuizează. Se risipesc, se sting, se rătăcesc, se pierd.
