O fantomă bântuie România. Nu, nu neapărat aceea a comunismului ce bântuia Europa în 1848, atunci când Marx şi Engels scriau Manifestul Partidului Comunist, ci aceea a unor ani ce se suprapun cu perioada socotită de foarte mulţi drept cea mai bună a socialismului românesc- anii ’70.

O perioadă în care, ni se spune, comunismul devenise respirabil şi în care comuniştii români, în frunte cu Nicolae Ceauşescu, au încercat să ducă la bun sfârşit operaţia de reconciliere cu poporul, începută în ultimii ani ai guvernării Gheorghiu-Dej.

“Lumea se mulţumeşte cu aparenţa. Sub aparenţă prea puţini îndrăznesc să se scoboare” (Dumitru Drăghicescu)

Anii ’70 sunt percepuţi ca o perioadă în care toată lumea avea de lucru, în care produsele alimentare de bază se găseau în galantare fără mari probleme şi nici din cale afară de scumpe nu erau. Ca ani în care, cu oarecare eforturi şi după nişte timp de aşteptare, primeai o casă de la Stat sau îţi puteai cumpăra un apartament, plătibil în rate modice. Vremuri în care în case era lumină, era încă şi căldură, în care, dacă aveai puţintică răbdare, intrai în posesia unui autoturism Dacia, în care cu puţin noroc puteai cumpăra şi nişte produse de lux din magazinele comerţului socialist.

Ani în care încă apăreau cărţi, în special, romane bune, în care colecţia Secolul XX de la editura Univers făcea furori, în care colecţia Idei contemporane de la Editura Politică publica titluri incitante, în care magazinele de presă mai aveau încă în vitrine reviste străine cu coperte colorate şi în care copiii silitori, dar şi ceva mai tari în tată, cum se spunea, puteau beneficia de un abonament la Pif, o revistă despre care însă foarte puţini ştiau că era, în realitate, un supliment al cotidianului comunist francez L’Humanité.

Ani în care liceul românesc era unul, indiscutabil, bun, în care la facultate se intra