Da, varanul, securistul, Felix – zi-i cum vrei. Dar eu sunt convins că dacă mâine ar apărea nişte plăsuţe de-un leu sau afişe colorate, populimea l-ar vota iar. Şi chiar dacă-şi mai dă demisia de trei-patru ori şi candidează iar, iar ar fi votat.

Pentru că problema fundamentală nu mai e la Dan Voiculescu – în niciun cod penal lipsa de onestitate nu e pasibilă de pedeapsă. Omul a profitat cât a putut, a fandat aşa cum a ştiut el şi parlamentarism şi justiţie şi presă în numele interesului personal.

Dar aici e de vorbit despre selecţie. Cum apare un astfel de om în politică şi care-s resorturile morale care-l fac pe omul simplu să-i dea votul.

La prima chestiune, partidele ne-au arătat că singurul scop al lor e depozitul de voturi. N-au vreun proiect, n-au nici chef de istorie, iar liderii ştiu mai bine decât cei mai ai naibii atei că au o singură viaţă. Ei nu cer plus-valoare, ci pur şi simplu un troc: dacă te pun pe lista mea, tu ce-mi dai? Dacă-ţi pun la dispoziţie partidul, ideologia – mie ce-mi iese?

La omul simplu, lucrurile sunt un pic mai complicate. De multă vreme votul e doar o bâtă pe spinarea ălora de-au fost înainte – nu alegeri mai sunt, ci sfădeală şi trântă. Dan Voiculescu nu pecetea informatorului sau a şmecherului fugar de justiţie mai e, cât eroul ciudat al celor care-ar face exact ca el din secunda doi. El nu proiecte duce mai departe, cât o ură rentabilă faţă de celălalt, l'enfer.

Şi asta e posibil – a propos de bilanţ – pentru că oamenii au văzut că onestitatea nu mai e rentabilă. Noi vorbim despre justiţie şi oamenii stau cu clopu' mână prin tribunale. Noi vorbim despre dreptate şi ei înjură că mor cu dreptatea-n mână. Şi ştii care-i paradoxul?: că Dan Voiculescu e un produs al sistemului suduit de omul simplu.

Dacă voia într-adevăr să se pună la dispoziţia judecătorilor, Dan Voiculescu făcea exact invers: anun