de Sorana MAIER
30 ianuarie 2013 23:05
0 vizualizari
A-A+
Înăuntru - un miros îmbietor de ciorbă acră, cartofi şi carne friptă, mese de cantină aranjate frumos, căni roşii de plastic şi carafe cu apă din belşug. Afară - frig şi aşteptare. Cu un calm ce ascunde un obicei bine însuşit, oameni de toate soiurile se strâng domol la poarta cantinei sociale a Primăriei Sibiu. Câteva femei mai înfipte se pun primele la rând, aproape lipite de uşa de termopan alb, care, la 12 fără ceva, încă se încăpăţânează să rămână închisă. Deja se cunosc între ele. Pe noi ne privesc circumspect, în ciuda faptului că aparatul de fotografiat încă nu s-a ivit, ci stă cuminte în geanta fotoreporterului.
Rupt de grupul pestriţ care sprijină gardul de metal din preajma cantinei, un bărbat stă stingher undeva între grupul femeilor şi cel al bărbaţilor. Calm şi cu o expresie nulă, fără să trădeze vreo emoţie, bărbatul ţine în mâini o pungă de nailon. Îmbrăcat tern, dar nu soios, cu o statură potrivită şi o faţă aproape plăcută, luat de acolo, omul ar putea trece cu uşurinţă drept un pensionar trimis de nevastă să ia o pâine sau să-şi cumpere ziarul. Intrăm în vorbă cu el, îi spun cine suntem şi ce facem, şi apoi, din căutătura lui de niciun fel, trag, greşit, concluzia că nu a priceput ce am spus, şi-i mai spun o dată. Deschide gura pentru prima dată, ca să-mi spună că înţelesese, şi atunci îi ies la iveală cei trei sau poate chiar patru dinţi pe care îi mai are în gură. Îl întreb ce face aici, dacă nu munceşte sau poate e pensionar. E greu să-i ghiceşti vârsta şi mă tem că întrebându-l dacă-i pensionar să nu-l fi rănit pe omul fără vârstă. Poate e îmbătrânit prea devreme şi nu are atâţia ani. Prietenos, răspunde imediat, aproape cu seninătate: "Eu locuiesc la Azilul de noapte. Şi acolo ne dă doar seara ceva de mâncare, un ceai şi o pâine". Aici mănâncă, nu că ar av
