Un reper important în istoria ţării, unirea Moldovei cu Ţara Românească este considerată „actul de naştere“ al României moderne. Evocarea conjucturii şi evenimentelor care au dus la înfăptuirea „micii uniri“ este semnată de prof. dr. Dan V. Poenaru.
Popoarele care nu îşi onorează trecutul, nu au viitor – se spune, adesea, la simpozioanele omagiale, nu doar la noi, ci şi în alte ţări, pe drept cuvânt. Ziua de 24 ianuarie, pe care o evocăm, în amintirea anului 1859, nu reprezintă doar „mica unire“, a Moldovei cu Ţara Românească. Nu este vorba doar despre începutul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, una dintre cele mai luminoase personalităţi din istoria noastră naţională, ci şi despre începutul României moderne. Au trecut, iată, 154 de ani de atunci şi ne aflăm, pe spirala ascendentă a istoriei, într-o zodie similară. Aş dori să evoc, aşadar, pe scurt, acea înlănţuire de evenimente şi să vă invit ca, împreună, să cugetăm la moştenirea de atunci şi la viitorul pe care ni-l clădim astăzi pe acele fundamente solide. Unirea principatelor, deşi reprezenta voinţa românilor de multe veacuri, nu s-a făcut simplu. Imperiul Otoman, deşi slăbit, încă îşi păstra dominaţia puternică asupra ţărilor europene din partea noastră de lume. Curentul unionist românesc puternic – i-am spune „lobby“ la vremea noastră – determinase, însă, marile puteri, învingătoare în urma Războiului Crimeii (1853–1856) să ia în calcul şi chestiunea principatelor româneşti. La Congresul de pace de la Paris, pe agenda problemelor de tranşat după război a figurat şi acceptarea unirii românilor. „Pentru“ erau Franţa, Rusia, Prusia, Sardinia, Anglia. De cealaltă parte – Austria şi Turcia. Tratatul de la Paris (18/30 martie 1856) punea principatele române sub garanţia puterilor europene, făcând posibile consultarea poporului (prin acele rămase celebre „adunări ad-hoc“) şi organizarea de alegeri.
