După mai bine de două secole de la prima încercare de unificare a românilor într-un singur stat, generaţia de la 1848, instruită în marile universităţi europene, pătrunsă de spiritul vremurilor şi hotărâtă să depăşească toate barierele politice ridicate de conjunctura internaţională pentru împlinirea Unirii reuşea, în 24 ianuarie 1859, să pună piatra de temelie a României moderne.

Ideea Unirii Moldovei şi a Ţării Româneşti, avansată încă din secolul al XVIII-lea, a devenit, după războiul Crimeii (desfăşurat între 1853 şi 1856) o temă de prim-plan a dezbaterii politice, atât în cele două Principate, cât şi pe plan internaţional. Situaţia externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei şi hegemonia politică a Franţei ofereau un context prielnic punerii în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât Napoleon al III-lea, împărat al francezilor, dorea un bastion răsăritean favorabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească şi să contribuie, alături de Italia, la subminarea sau chiar destrămarea monarhiei austro-ungare.

La jumătatea secolului XIX, Rusia devenea principala putere a Europei, hotărâtă să-şi împingă hegemonia cât mai departe spre vest, profitând de crizele politice şi sociale care afectau atât Franţa şi Austria, cât mai ales Imperiul otoman. Mizând pe o conjunctură internaţională favorabilă, Rusia a ocupat, în vara anului 1853, Principatele Române, fără o declaraţie prealabilă de război, convinsă fiind că poate pune capăt dominaţiei otomane la gurile Dunării şi strâmtori. Îngrijorate de expansiunea ţaristă, Anglia şi Franţa s-au manifestat în favoarea unei intervenţii împotriva Rusiei. Încurajat de atitudinea puterilor occidentale, Imperiul Otoman a declarat război Rusiei.

Începea astfel războiul Crimeei, purtat între Rusia, pe de o parte, şi Imperiul Otoman, Marea Britanie, Franţa şi Reg