Incă din 1891, Oscar Wilde observa într-un eseu că trăim în plină epoca jurnalistică. Principalul sindrom ar fi faptul, spunea el, că „publicul are o curiozitate nesecătuită de a cunoaste orice, mai puțin ceea ce merită cu adevărat cunoscut”. Frunzărind presa de stiință, observ că si eu sînt de grabă vărsătoriu de clickuri, cînd vine vorba de lucruri mai puțin grave. Asa că pînă să vorbim de faptul că anul trecut am avut cea mai restrînsă calotă arctică din istorie sau că peste 80% din producția de antibiotice este folosită preventiv pentru animalele cu a căror carne ne hrănim, am să menționez cîteva stiri fără importanță.

Borcanul cu viață. In 1960 – pe cînd în Elveța, în cantonul Geneva, femeile primeau drept de vot, iar în America Richard Nixon si J.F. Kenedy aveau prima dezbatere televizată din istorie – în Anglia, un cetățean pe nume David Latimer punea dop unui borcan cu verdeață. In timp, planta din borcan împreună cu bacteriile din sol au format un ecosistem independent de restul planetei. Hrănite doar cu energie solară, viețuitoarele din interior au folosit apa, oxigenul si sărurile din sol într-o ciclu continuu. Ce ziua oxida, noaptea condensa. Doisprezece ani mai tîrziu, în 1972 – pe cînd Elena Ceausescu ocupa primele funcții de conducere în PCR, iar America era în plin scandal Watergate – proprietarul, a adaugăt puțină apă, după care a sigilat complet recipientul. Un mesaj botanic, captiv într-o sticlă.

Viața în interior decurge zi de zi la fel de peste patru decenii, soarele răsare în acelasi colț de geam, borcanul se află în acelasi loc din casă si generații de bacterii se deapănă la rădăcina plantei; iar domnul Latimer, la cei 80 de ani ai săi, îsi doreste să îl lase copiilor săi: un pumn de aer și un petec de natură sigilate în tinerețea sa.

Cafeaua noastră cea de toate zilele. Compania Dunkin’ Donuts, de ale cărei licori mă fere