Deşi lucrez de vreo două decenii în presă, mărturisesc faptul că niciodată nu ne-am confruntat aşa de mult cu fenomenul terorismului mediatic, după cum ne confruntăm în aceste zile de pe urmă. Execuţiile publice – care se făceau odinioară sub zidurile cetăţilor sau în pieţele centrale ale burgurilor medievale – se fac astăzi la televizor. Avide de sânge proaspăt, televiziunile de ştiri se întrec unele pe altele în a copia „subiecte de senzaţie” făcând din ţânţar – armăsar şi sfârşind, prin multiplicare, să creeze o veritabilă isterie mediatică. Spre exemplu, cazul de alaltăieri, cu cei doi copii de orfelinat legaţi de către asistente în pătuţurile de la secţia de pediatrie a unui spital buzoian. Practică firească şi eficientă în toate spitalele din lume, mai ales atunci când nu dispui de suficiente cadre medicale care să supravegheze tot ceea ce s-ar putea întâmpla cu aceşti micuţi extrem de vioi şi de predispuşi la auto-accidentări. În schimb, la noi, isteria mediatică a dat peste cap toată activitatea administrativ-gospodărească a patriei, directorii de spitale, de DGASPC-uri, prefecţii, preşedinţii de consilii judeţene şi miniştrii de resort fiind chemaţi, pe rând, să „dea socoteală în faţa naţiunii” pe micile ecrane. „Fătuca” cu microfonul şi „malacul” cu camera de luat vederi pe umăr au devenit perechea teroristă a patriei noastre mioritice, iar calitatea ştirilor a ajuns să se confunde cu nivelul isteriei cu care acestea sunt relatate. După cum numărul voturilor a ajuns să reprezinte pentru politicieni măsură a tuturor lucrurilor, audienţa a devenit – în cazul presei – singurul argument ce trebuie să mai fie luat în considerare. Altfel spus, am devenit peste noapte o naţiune gregară, care mai trăim, la fel ca şi găinile, doar pentru guşă şi sex. Fireşte, această stare de lucruri este una cât se poate de nocivă. Votul popular nu are întotdeauna dreptate, ia