Nicăieri în politica lumii nu cred că funcţionează mai bine ca în România tehnica de înlăturare a rivalilor prin discreditare şi defăimare publică. Fiind cunoscută neîncrederea noastră tradiţională în justiţie, cea mai la îndemână armă rămâne aceea a lansării unor acuzaţii împotriva acestora, cu cât mai grave, cu atât mai promiţătoare de carieră politică. Stratagema este folosită fără oprelişti, arareori acuzatorii mincinoşi ajungând în instanţe.

Dacă acuzaţiile de crimă şi infracţiuni probate de procurori ajung în faţa judecătorilor, acuzaţiile făcute de delatori de profesie, îndeobşte pârnăiaşi celebri, de înalţi demnitari ai statului, de politicieni şi jurnalişti sunt destinate spaţiului public, nu doar românesc, fiindcă de când am intrat în UE curiozitatea occidentalilor faţă de România a crescut.

Presa complice

Principal combustibil al ratingului mediatic îl constituie aruncarea oprobriului public, desfigurarea, scoaterea din cursă, uneori chiar condamnarea rivalilor politici. Cine sunt victimele? Întotdeauna astfel de acţiuni au ca ţintă vedete în diverse domenii, oameni politici, funcţionari de viitor, cel mai adesea, speranţe, ale căror reuşite sunt simţite ca ameninţare pentru acuzatori. De cele mai multe ori, acţiunile de mârşăvire a politicienilor au loc simultan la mai multe ziare şi televiziuni, prin campanii de presă bine regizate, atât de Putere, cât şi de Opoziţie.

Extraordinara activitate de mătrăşire a adversarului prin pârâciuni a depăşit de mult graniţele patriei, determinând luarea unor măsuri în cadrul UE: întrucât presa şi mai ales televiziunile debordează de acuzaţii de dimineaţă până seara, înalţii comisari europeni au considerat că Justiţia românească nu funcţionează, că trebuie reformată ca să-i prindă pe „peştii mari”, iar Mecanismul de Cooperare şi Verificare urmăreşte aplicarea unor măsuri corect