În avion spre America Latină, la o tacla cu jurnaliştii, preşedintele Traian Băsescu a spus două-trei fraze despre poetul Pablo Neruda. Evident, din asta s-a făcut o ştire – aproape singura... – despre călătoria transatlantică a preşedintelui: cică are “o nouă pasiune literară”.

Apoi s-au pornit, desigur, comentariile pe site-urile şi pe forumurile patriei: cum adică, îi place un poet comunist? Am luat la rând comentariile: cele mai multe se opreau la acest nivel, insinuând un “ce” nelalocul lui în faptul că preşedintelui nostru îi place un poet comunist. Pe un blog, după câteva zeci de replici scurte de genul “Neruda a fost comunist”, “şi ce dacă?”, un cetăţean care încerca să argumenteze că, totuşi, e un mare poet, era trimis la plimbare. Între timp, site-urile şi-au încasat numărul de click-uri necesar (căci orice ştire cu Băsescu “scoate” click-uri, mai ales dacă e dintr-asta cu ceva piper...), iar comentatorii s-au îndreptat spre alte subiecte.

Dar văd în acest tip de reacţie două anomalii. Prima este iuţeala etichetării. De fapt, ştirea nu spune nimic despre Traian Băsescu (deşi, ca simplu cetăţean, mi-ar plăcea să avem un preşedinte cultivat şi iubitor de literatură – deh, n-a fost să fie!). Nu spune nimic nici despre Neruda. Dar spune multe despre obiceiul dâmboviţean de a o lua pe arătură din te miri ce şi mai nimic. Dacă preşedintele a citit din Pablo Neruda în drum spre Chile şi a vrut să-i viziteze casa memorială, e foarte bine. Şi apoi, aşa cere protocolul. Dar dacă – de exemplu – un preşedinte socialist francez ar veni în România şi l-ar citi în avion pe Eminescu, iar apoi s-ar duce la mormântul lui de la Bellu, ar sări presa franceză cu titlul “Preşedintelui Franţei îi place un poet conservator şi xenofob”? Evident, nu.

Sigur că Neruda a fost comunist, dar în contextul Americii Latine din vremea lui a fi comunist nu însemna acelaşi lu