Decizia primului ministru britanic David Cameron, de a organiza un referendum asupra condiţiilor în care va evolua să zicem "relaţia" Marii Britanii cu Uniunea Europeană a făcut să curgă multă cerneală. Sau auzit reacţii pro şi reacţii contra, unii s-au declarat loviţi de acest act, ca şi cum ne-am pregăti să trăim un alt Holocaust, britanicii au fost catalogaţi ca fiind eurosceptici, trădători, profitori...
Decizia primului ministru britanic David Cameron, de a organiza un referendum asupra condiţiilor în care va evolua să zicem "relaţia" Marii Britanii cu Uniunea Europeană a făcut să curgă multă cerneală. Sau auzit reacţii pro şi reacţii contra, unii s-au declarat loviţi de acest act, ca şi cum ne-am pregăti să trăim un alt Holocaust, britanicii au fost catalogaţi ca fiind eurosceptici, trădători, profitori...De fapt, dincolo de promisiunea în sine (căci este o promisiune şi va fi dusă la îndeplinire doar dacă primul ministru va mai fi în post după 2014-2015) sunt câteva aspecte pe care atât lăudătorii cât şi detractatorii le uită.
În primul rând, dacă s-a ajuns aici (şi dacă declaraţia sa s-a transformat în bulgăre de zăpadă, antrenând atât danezii cât şi olandezii într-un posibil joc de-a referendumul pe aceeaşi temă) este pentru că UE le-a permis din start britanicilor să-şi negocieze apartenenţa la UE. Ca şi cum a face parte din UE ar fi similar unei cantine în care UNII au dreptul de a strâmba din nas şi a lua doar pe alese, ce le place. Sau, mai clar, ca atunci când îţi aduci aminte că ai o nevastă când ai anumite pofte. Pentru aproape toţi ceilalţi membri apartenenţa la UE este o căsătorie, la bine şi la rău. Problema cu tratamentele privilegiate este că cel care beneficiază se învaţă cu nărav şi mai cere. Româneşte spus, da-i un deget şi-ţi ia toată mâna.
Apoi, din partea unor state UE acceptă cam orice cerinţă, şi chiar abatere, pentru simpl
