În dimineaţa aceea, am intrat în birou încruntat, fără să salut.

Mi-am turnat o cafea mare şi m-am prăbuşit în scaun dinaintea computerului. Pe cana albă scria cu litere mari, roşii: "Make love, not coffee". Mi-o dăruise Anca, încercând să-mi potolească nesaţul de cafea, care o să mă omoare până la urmă. De câte ori beam din ea, îmi stârnea un surâs. Nu şi în di­mineaţa aceea. Eram mohorât, poate din pricina moi­nei de afară, poate pentru că dormisem prost sau poate din cauza rutinei zilnice care mă aştepta. Am aruncat o privire spre strada întune­cată în miezul zilei, uşor in­­tri­gat, de parcă nu de aco­lo veneam, şi-apoi am întors-o spre cana din care se ridicau dansatoare de ceaţă aro­mată.

Ca în fiecare dimineaţă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi verific e-mail-ul. La un moment dat, am deschis un mesaj sem­nat Ina T.: "Stimate domn, vă ur­măresc de mult timp scri­sul în ziar şi pe blogul per­sonal şi vreau să vă fe­licit...". Mda, mă rog... Am compus un răspuns de trei rânduri, în care am mul­ţumit politicos pentru apre­cieri şi mi-am exprimat spe­ranţa că nu o voi dezamăgi. Send. Se întâmplă destul de rar ca vreun cititor să-mi scrie pe adresa de e-mail, deşi aceasta este afişată în drep­tul numelui meu, în caseta re­dacţională. Cititorii îmi scriu mai ales la rubrica de co­men­tarii din subsolul artico­lelor postate pe pagina de in­ternet a gazetei sau a blo­gu­lui. Însă, nici mesajul acesta, care altădată m-ar fi înviorat niţel, nu m-a scos din amarul acelui început de zi.

Pe la prânz, am primit un nou mesaj de la Ina T., în care se arăta încântată că i-am răspuns personal, eu, zia­rist important, vezi bine, ei, o cititoare anonimă, şi îmi spunea că asta îi dovedeşte că nu s-a înşelat în pri­vinţa mea... Aşa a început un dia­log care mi-a alungat, încet, încet încrun­tarea. După câte­va zile de discuţii prin poşta electronică