L-a aşteptat să vină în viaţa ei ca pe o minune. La numai câteva luni de la naştere, femeia a observat însă, că odorul ei avea braţele moi, nu îşi ţinea capul, nu îşi recunoştea părinţii. Acum, la aproape 6 ani, băiatul, cel mai adesea stă în braţele mamei. Aşa s-a obişnuit să doarmă. Zi şi noapte, cu capul sprijinit de mana mamei. Femeia de 32 de ani nici nu mai simte amorţeala mâinii. Îl ţine mereu strâns la pieptul său, îi sărută fruntea şi-i vorbeşte necontenit, fericită când băiatul scoate un scâncet sau un surâs. Mama a înţeles, de mult timp, că pentru fiul său orice gest făcut este o luptă castigată cu boala: epilepsie şi tetrapareză spastică.

Mama a lăsat disperarea deoparte şi a început să facă tot ce este omeneşte posibil pentru Gabriel. Îi mulţumeşte Celui de Sus că ea şi soţul său pot lupta pentru copilul lor, că bărbatul sau are un serviciu stabil, deşi câstigă doar minimul pe economie. De fiecare dată când izbuteşte să facă rost de bani, merge la Sibiu, acolo unde a văzut că recuperarea i-a făcut bine copilului. ”Dacă în trecut nici nu ne recunoştea, acum ne zâmbeşte şi întinde mânuţa. Spune câteva cuvinte. A crescut. A luat în greutate. Medicii au fost impresionaţi să vadă progresele pe care le-a facut. Mai avem mult de lucru, în sensul că mănâncă pasat, nu stă în fund, coloana riscă să i se deformeze, dar luptăm şi sperăm”, spune femeia cu lacrimi în voce. Mama, de când tot umblă prin spitale, a învăţat cum să-i maseze, zi de zi, mâinile şi picioarele, pentru a-i descleşta muschii. Cea mai mare bucurie este că de un an de zile copilul nu a mai făcut nici o criză de epilepsie, boala fiind ţinută în frâu de medicamente, dar mai ales, aşa cum spune mama, ”de Dumnezeu”.

Femeia îşi hrăneşte copilul cu seringa sau cu linguriţa. Băiatul ajunge să înghită zilnic 14 medicamente. Doctorii i-au spus că partea stângă a creierului este atrofi