Dacă există, cu adevărat, un ”ceva” care ține România pe loc, care ne mutilează imaginea națională, de țară, individ, instituție sau organizație, atunci acest ceva este, fără îndoială, lipsa de respect față de banii publici, față de instituțiile publice. Răsturnările politice din decembrie trecut ne-au dat speranță. Fără îndoială, suntem în cercul celor care ne numim ”noi și… noi”. Adică, ei și… ei. În pozițiile publice din Timiș, respectiv Timișoara, au rămas, sau mai bine-zis s-au întors, oameni pe care-i cunoșteam, unii, demni de încredere publică. Ceea ce ne doare, și văd că boala asta nu trece, deci nici durerea, este modificarea comportamentului unora dintre cei noi în scaunele publice, unora dintre cei reveniți, ca și cum fără ei nu se poate. În moț, mai ales acolo, pentru că se și vede mai bine, funcția strică omul. Cei mai mulți dintre cei reîntorși în funcții nu au lucrat în viața lor în domeniul privat. Nu au făcut nicio noapte albă calculând salariile și plățile către stat… Odată ajunși în funcții publice, devin ”foarte buni manageri”. Știți de ce? Pentru că semnează ordine de plată, din bani publici, bani ce intră automat în conturile instituțiilor pe care, temporar (vai, trecători inconștienți!), le conduc. Și atunci, dintr-odată, dobândesc ”personalitate”, li se ascute vocea, tonul, devin chiar isterici (isterice!) dau ordine, nu roagă…, impun, nu deleagă, fac spume de genul celor pe care le făceau securiștii și activiștii de partid, cândva… Recent, la un liceu de renume din Timișoara, doamna directoare, plătită din bani publici, nici măcar nu răspunde la telefonul instituției de învățământ, ba, după ce amenință profesorii, părinții, jurnaliștii, pe tonul ei isteric, se mai simte și… jignită și vorbește despre liceul al cărui prestigiu, vai, alții l-au construit. Din rațiuni de etică personală (am considerat că aveam o bună relație cu doamna di