Radu Aldulescu, "Cronicile genocidului", Editura "Cartea Românească" (tel. 0232/21.74.40), 318 p.
În urmă cu mai bine de 20 de ani, când am citit în manuscris primul lui roman, "Sonata pentru acordeon", am fost uluită de forţa, autenticitatea şi originalitatea lui Radu Aldulescu. Avea atunci vreo 38 de ani şi un parcurs diferit de scriitorii optzecişti, în general absolvenţi de Litere cu mentori prestigioşi ce-i sprijineau. Spre deosebire de ei, Radu trăise din proprie alegere printre marginali, îşi câştigase existenţa la limită, muncind ca zilier pe şantiere, în hale industriale, în agricultură, făcuse şi box, schimbase locuri şi peisaje, cunoscuse dinăuntru o lume dură şi periculoasă. Rebelul acesta avea însă patima literaturii şi convingerea că doar scrisul îi poate da un sens vieţii. Ştia că numai asta îi place să facă. Primul roman l-a scris pe la mijlocul anilor '80, când nu era nicio speranţă de publicare pentru un debutant cu o tematică socială atât de şocant-adevărată, un limbaj frust şi o totală libertate de spirit. Radu Aldulescu ficţionaliza ceea ce ştia din experienţă, scria despre "umiliţii şi obidiţii" vremurilor şi mediilor în care trăise, despre rătăcirile, iubirile, dramele şi cruzimile lor, despre binele şi răul care se înfruntă în om, disputându-i sufletul, despre damnare şi redempţiune, despre lupta pentru supravieţuire, dar şi despre lumina rară a râsului şi fraternităţii într-o lume mizerabilă, mustind de poveşti. Abia în 1993 a putut apărea "Sonata pentru acordeon", primită cu entuziasm de critică, premiată şi recomandată prin telefonul fără fir al marilor cititori (pe atunci nu exista internetul). Faptul că talentul excepţional i-a fost recunoscut nu i-a schimbat romancierului existenţa precară, căci şi în România de după 1989 un artist care se dedică numai vocaţiei sale, fără alte slujbe mâncătoare de
