Acum doi ani, la 31 ianuarie 2011, pleca la Domnul marele ierarh al Clujului, Mitropolitul Bartolomeu. Motiv să reluăm, fie şi pe scurt, tentativa de a răspunde la întrebarea: ce îl făcea pe ierarhul şi părintele nostru atât de deosebit?

Dacă există un fir roşu în viaţa plină de coborâri şi urcuşuri a vrednicului de pomenire Mitropolit Bartolomeu, atunci acesta constă în dorinţa de libertate. A plătit scump, cei de stânga acuzându-l de complicitate cu dreapta şi cei de dreapta că ar fi de stânga. Fiind liber interior, neşantajabil, a târât după el tot timpul bolovanii calomniei şi ai invidiei, reuşind să nu se înnece. Aşa cum o înţelegea şi trăia, libertatea era pentru el lupta permanentă cu strâmbătatea, compromisul şi corupţia. În esenţă, lucrarea păcatului tocmai în aceasta constă: să deformeze, să compromită şi să corupă darurile lui Dumnezeu. Iată motivul pentru care cine doreşte să îşi păstreze libertatea nu poate fi decât împotriva falsului, a flexibilităţii prost înţelese şi a lăcomiei. În bună tradiţie filocalică, dorinţa de a rămâne liber este şi singura cale de a rămâne în Adevăr.

Figura ierarhului a fost asociată poziţiei ferme, clare şi argumentate. Era vocea prin excelenţă a Bisericii noastre, una a cărei lipsă este astăzi, în plină criză, dureros resimţită. Predicile sale de la Nicula, de pildă, erau lecturi social-teologice, adică încadrau mesajul duhovnicesc în orizontul contemporanilor. La cel mai mare pelerinaj ortodox din Transilvania, de Adormirea Maicii Domnului, se făcea auzit glasul Bisericii în accepţiunea nu de instituţie, ci de spaţiu al confruntării dintre Evanghelia lui Hristos şi realitate. Un exerciţiu care, cum altminteri?, doare şi chiar răneşte pe unii, dar îi tămăduieşte şi încurajează pe alţii. De la corupţia spirituală la poluarea minţii şi de la asumarea unui loc demn în Europa la defectele clasei politice – me