Povestea mea cu Dilema e la fel de clasică şi de romantică precum o comedie cu James Stewart din anii ’30. Începe la Iaşi, în vara lui 1999, cînd cunoşteam într-o tabără de reviste şcolare o gaşcă veselă de băieţi şi fete din Bucureşti şi Ploieşti, care citau din Niezsche, citeau Gellu Naum, beau bloody mary dintr-o sticlă de plastic de doi litri şi-şi cumpărau „Dilema“ în fiecare săptămînă.

Ne-am împrietenit instant (deşi eu citeam Maupassant şi Dumas), am dezbătut bunul mers al universului, am schimbat numere de telefon şi adrese, şi am plecat acasă. Pe scurt, a fost ceea ce se cheamă o întîlnire providenţială. Foto Imagini inedite din redacţia „Dilemei vechi“ Andrei Pleşu (centru) alături de Ruxandra Tudor, Dan Stanciu, Iaromira Popovici, Matei Martin, Cristian Ghinea, regretata Magdalena Boiangiu şi Mircea Vasilescu (de la stânga la dreapta) gallery-link

Aveam 14 ani şi am început să-mi cumpăr „Dilema“ în fiecare vineri dimineaţă, în drum spre şcoală, ca şi cum ar fi fost un fel de datorie pe care o aveam faţă de noii mei prieteni. Am crescut cu „Dilema“, ea a fost manualul meu personal, pe care l-am citit pe sub bancă în timpul orelor de română, geografie, biologie, pe care îl consumam de la ultima pînă la prima pagină, pe care-l scoteam din geantă cînd voiam să impresionez vreun băiat, care-mi ordona lucrurile din jurul meu şi-mi dădea impresia că încep, încet-încet, să pricep ce se întîmplă în lumea în care trăiesc. Vedeam filmele despre care scria Alex. Leo Şerban, citeam cărţile recenzate de Simona Sora, înţelegeam preşedinţii şi politica externă urmărind-o atent pe Magdalena Boiangiu, mă amorezam în fiecare săptămînă de istoria fiului inexistent şi de toate celelalte istorii ale lui Radu Cosaşu.

Pînă la urmă, „Dilema“ e responsabilă de o bună parte a educaţiei mele sentimentale&intelectuale.

În primul an de facultate, am primit o r