În 1996 eram elevul unui liceu cu profil economic cînd am început să citesc revista Dilema (nu se chema şi „veche” şi, oricum, pe atunci era, la propriu, o revistă încă tînără: apărea dor de trei ani).

Nu-mi amintesc cum am ajuns s-o citesc (poate mi-a recomandat-o cineva? poate am cumpărat-o singur de la chioşc din curiozitate faţă de nume?), dar m-a prins de la primul număr citit. Foarte rar recunoşteam vreo semnătură, dar îmi amintesc că o vreme am ţinut un fel de jurnal de lectură în care-mi notam idei şi titluri de articole cu numărul de apariţie. La chioşcul din cartierul meu veneau doar două-trei exemplare, uneori n-o mai găseam, alteori îl rugam pe vînzător să-mi pună deoparte un exemplar, oricum nu o cumpăram chiar în mod regulat. Apoi Cezar-Paul Bădescu a făcut acel dosar cu Eminescu care parcă mi-a deschis mintea. E posibil că acela să fi fost momentul care mi-a decis soarta de viitor cronicar literar şi scriitor.

Aşa am debutat publicistic în nr. 275 / 1998 al Dilemei, în pagina cititorilor, cu acea scrisoare reprodusă aproape integral şi în Adevărul literar şi artistic. Cînd a tipărit cartea Cazul Eminescu (era prin anul 2000), Cezar Paul-Bădescu a încheiat antologia de texte cu scrisoarea mea. Astfel că Dilema a fost prima mea revistă adevărată, acolo am debutat şi publicistic, şi într-un volum colectiv. Şi încă eram la început.

Am urmărit atunci luni de zile toată polemica stîrnită prin mai toate publicaţiile culturale, inclusiv atacurile la adresa Dilemei şi semnatarilor articolelor din dosar, şi, într-un final, mi-am luat inima în dinţi şi am trimis redacţiei un fel de scrisoare de solidaritate (foarte patetică şi naivă, agresivă pe alocuri).

Aşa am debutat publicistic în nr. 275 / 1998 al Dilemei, în pagina cititorilor, cu acea scrisoare reprodusă aproape integral şi în Adevărul literar şi artistic. Cînd a tipărit cartea Cazu