Îmi este greu să accept faptul că parcurg această carte, acum, la câteva săptămâni după ce acela care a scris-o a plecat dintre noi. Doina Floriştean un temeinic muzicolog, mi-a fost un bun coleg, a fost un dascăl respectat, o persoană ce dispunea de o verticalitate a caracterului aşa cum rar întâlneşti în aceste zile.
Iată un prilej, unul trist, de a evoca un om, de a evoca o carte, o carte care se dovedeşte a fi o prelungire a fiinţei celui care a scris-o, dezvăluind laturi fundamentale ale personalităţii sale.
„Muzicieni români la Schola Cantorum din Paris” este mai mult decât o carte bine documentată, mai mult decât o cercetare temeinică. Este o profesiune de credinţă. Este credinţa autoarei în vocaţia europeană a valorilor muzicii româneşti, cu referire specială la anii sfârşitului de secol XIX, la deceniile secolului trecut, o perioadă extinsă pe parcursul căreia se consolidează principalele instituţii de învăţământ ale ţării, se încheagă relaţiile culturale, artistice, muzicale, dintre România şi Franţa.
De altfel, subtitlul cărţii menţioneză tocmai acest aspect, anume revelarea unui “model de învăţământ artistic european”, model ce a dat consistenţă profesională înaltă unui întreg şir de generaţii de artişti, de muzicieni originari din România şi care au studiat la Paris, în inima Europei, iar aceasta de la înfiinţarea instituţiei şi până în zilele noastre, pe o perioadă de mai bine de un secol, între 1896 şi 2010. Cât de trainice au fost aceste relaţii o dovedşte faptul că, pe o perioadă de un secol, între 1850 şi 1950, aproximativ jumătate dintre toţi studenţii instituţiilor pariziene de învăţământ muzical, erau originari din România!
Departe de a realiza o focalizare exclusivă asupra personalităţii cursanţilor şi profesorilor originari din România, cei care au studiat şi au predat la ”Schola…”, autoarea defineşte un larg cont