Am avut de-a face de foarte multe ori, de prea multe ori, cu medicii, cu spitalele, în calitate de mamă. Fetiţa a fost operată când avea doar patru luni, la un spital din Bucureşti, din cauza unui semn din naştere. Băieţelul a fost transferat de urgenţă la o clinică din Iaşi, la numai o zi şi jumătate de la naştere, pentru că avea probleme respiratorii. Sunt situaţii care au lăsat urme adânci în sufletul meu şi care m-au făcut să înţeleg pe deplin expresia „sănătatea e mai bună decât toate“. În rândurile de mai jos descriu o experienţă trăită cu un an în urmă la Spitalul Judeţean. De atunci am mai ajuns la doctori, dar nu la spital. Toate mamele cu care am discutat şi care au fost internate cu copiii lor la Pediatrie mi-au spus că ar face orice, numai acolo să n-ajungă.

Mamele îşi petrec nopţile nesfârşite pe scaune din lemn sau îngrămădite în cuştile din fier ce ţin loc de pătuţuri. Nu există niciun fel de culoare, totul este alb şi gri, nimic nu înveseleşte sufleţelul speriat al unui copil bolnav, niciun desen, niciun abţibild, nicio jucărie. O bună prietenă din Bucureşti, care-şi internase copilul într-un spital privat, îmi spunea că băieţelul ei se simte ca acasă, pentru că atmosfera e caldă, sunt imagini din desene animate peste tot şi, minune, mamele dormeau în paturi, nu pe scaune. La un articol publicat de Monitorul de Vrancea şi ilustrat cu poze de la Pediatrie, un cititor ne-a întrebat de ce am pus fotografii atât de vechi, neputând probabil să accepte că asemenea condiţii sunt întâlnite în al doilea deceniu al secolului 21.

Au venit nişte copii la noi. Până să mă dumiresc, tuşiseră, strănutaseră, îşi suflaseră mucii peste tot, către toţi.

Poate n-o fi nimic, mi-am zis. Le-am dat la ăştia mici Oscilococcinum… Dumnezeu cu mila… Până la Dumnezeu, m-au păcălit însă sfinţii, aşa că seara, am ajuns de urgenţă la spital, cu fetiţa. F