De mai bine de un an de zile, de când cu şicanele dintre doctorul Raed Arafat şi preşedintele Traian Băsescu, pe tema reformei sistemului medical de urgenţă din România (care au dus la proteste de stradă şi la demisia Guvernului Boc), temele privind sănătatea ţin capul de afiş al dezbaterilor publice.
E foarte bine că e aşa, deşi tema se dovedeşte un teren cum nu se poate mai fertil, deopotrivă pentru demagogi şi pentru populişti, pentru aşa-zis tehnocraţi şi, cum altfel, pentru veşnicii economişti, fără emoţii şi fără suflet. Multă vreme, înainte şi în timpul campaniei electorale, subiectul a fost instrumentat politic de presă, fără cea mai mică umbră de responsabilitate. În fine, schimbarea de regim de după alegerile din decembrie 2012 şi virarea spre stânga a politicilor sociale, inclusiv la Ministerul Sănătăţii, unde portofoliul este deţinut de un liberal (!), au readus în discuţie problemele din domeniu şi au scos la iveală, încă o dată, superficialitatea condamnabilă a statului în raport cu cei pe care trebuie să îi servească. S-au vehiculat în ultimele zile tot felul de viziuni, de teorii, s-au făcut şi s-au refăcut tot felul de calcule economice, s-a interpretat şi s-a reinterpretat relaţia dintre plătitorul de asigurări şi sistemul medical public, respectiv privat, însă, cum bine remarca un fin observator al dezbaterilor, omul cu nevoia lui de ajutor, omul cu dreptul său la respect şi la demnitate, mai ales în situaţii critice, de viaţă şi de moarte, precum cele existente într-un spital din România, omul cu necazurile lui a fost sistematic omis din ecuaţia temelor mari ale reformelor şi ale bugetelor. Lipsa de respect a statului faţă de contribuabil, generală în lume, nu-i vorbă, iar la noi accentuată de jumătatea de secol de comunism, ia în România, tot mai adesea, forma dezagreabilă a cinismului. În vreme ce invent
