Nu e vorba de jocuri precum Hora Unirii din 24 Ianuarie, în care se prind mărimile zilei cam de când se face politică în România. Nici măcar de pristandale, în care jucătorii păşesc spre stânga ori spre dreapta după comanda unui pristav sau vătaf. Cuvântul îi trezise atenţia lui Caragiale, unul dintre cei mai fini observatori ai fenomenelor politice româneşti.
Mai degrabă e vorba de poker, cel mai cunoscut joc de cărţi şi de noroc, cu mare trecere printre politicieni. Asta dacă ne luăm după legende. Doar la poker se vorbeşte de jocul la cacealma, doar aici cineva urmează ori are dreptul să facă jocurile, doar aici pune cineva mâna pe potul cel gras.
Se spune că cine nu pierde câştigă
Dar câştigă de obicei aceia cu „mână” bună căci ei alcătuiesc mai iute diferite „combinaţii” ca să-şi însuşească purcoiul de bani sau ascund un „as” în mânecă spre a-l alătura combinaţiei din „mână”… Continuând în aceeaşi manieră, cine plăteşte „intrarea” poate sta la masa de joc, la fel cum cineva îşi poate însuşi „blind” (în orb) pariul antemergătorului sau poate merge la „pas” sau „sec”. Jucătorii la cacealma n-au nevoie neapărat de combinaţii simple ori roiale cât de fler, simţ, miros, de nu, pot eventual „cumpăra” un po(n)t…
De aici şi până la ideea de jocuri politice şi de preşedinte jucător n-a fost decât un pas. Se consideră îndeobşte că acest pas a fost făcut cu deosebită plăcere şi mare tam-tam în urma alegerilor din 2004, numai că după 29 iulie şi mai cu seamă după 9 decembrie 2012 s-a întâmplat nu ştiu ce că nu se mai vede aşa de bine, nu se mai cunoaşte cu precizie „dealerul”, adică cine anume face jocurile.
Războaie fără victorii
Dacă exerciţiile de putere din vara lui 2012 numai jocuri politice n-au fost, după scrutinul din 9 decembrie lucrurile au revenit la normal, adică jocurile politice s-au reluat
