A plecat în pustiu când avea doar 20 de ani şi a petrecut acolo, până la moartea sa, timp de 85 de ani. A fost supranumit "Cel Mare" pentru că a fost primul călugăr din istoria creştinismului şi este preţuit de toate bisericile ca întemeietor al monahismului. Peştera în care şi-a petrecut ultimii ani din viaţă există şi acum în Egipt, fiind vizitată de milioane de pelerini din întreaga lume
Sunt în Egipt, ţara faraonilor, dar şi cea a celor mai mari sfinţi ai creştinătăţii. Am ajuns de cu noaptea la Mânăstirea Sfântului Antonie cel Mare, cea mai veche aşezare monahală creştină din lume. Stau în faţa unui munte de bolovani. Uriaşi, aruncaţi de-a valma de o mână nevăzută, ei îmi străjuiesc drumul spre vârf. În trecut, singura cale era să încerci să te strecori printre ei şi, unde nu izbuteai, să te urci pe crestele lor. Un drum de Sisif, care îţi lua ceasuri întregi, sub văpaia soarelui de deşert.
Drumul acesta, greu de dus la capăt şi pentru un tânăr, a fost străbătut de Sfântul Antonie cel Mare pe când avea 61 de ani. Bătrânul era mistuit de setea aceea adâncă, greu de priceput pentru noi, a rugăciunii în singurătate, departe de larma şi grijile pe care i le aduseseră în ultimii ani pelerinii. Dar nu a fugit de ei, ci pentru ei, ca să-i poată cuprinde mai bine în rugăciune, să-i strângă în inimă cu dragoste şi să-i dea apoi în grija lui Dumnezeu. Nu le-a spus nimic, pentru că nu i-ar fi îngăduit să plece. A ieşit din mânăstirea lui pe ascuns, ca un fur, rugând o caravană de saracini să îl ia şi să îl ducă până în fundul pustiului, acolo unde nu ajungea picior de om. Ce va face acolo, cum va trăi, nu s-a grijit să afle. A socotit doar că trebuie să urmeze glasului de Sus, care-i spusese la rugăciune - "Dacă voieşti să te linişteşti cu adevărat, du-te în pustia cea mai dinăuntru". Şi s-a dus. Saracinii l-au luat cu ei bucuroşi. Îi uimea nă
