Neînţelegerile dintre Victor Hănescu şi Ciprian Porumb tind să trimită discuţia înspre sentimente istorice. Nu e cazul
Astăzi voi atinge un subiect sensibil, de aceea poate că ar trebui să-mi fac rost de o vestă antiglonţ virtuală. Patriotismul. Ce frumos sună! Dicţionarele mai vechi, din perioada interbelică, îl definesc simplu, în trei cuvinte: "iubire de patrie" (1939). Între timp, noţiunile s-au mai schimbat un pic. În 1986, aflăm că patriotism înseamnă "dragoste, devotament pentru patrie şi popor", iar ceva mai tîrziu, în 2002, vine ceva în plus: "sentiment profund de dragoste şi devotament pentru patrie şi popor". Cu cît trece timpul, cu atît e mai greu de explicat.
Mă întreb însă cînd ne simţim cu adevărat patrioţi? Cînd nimerim prin străinătate peste vreun compatriot care cerşeşte şi ne vîrîm capul sub guler ca să nu fim identificaţi? Sau cînd, din pricina compatrioţilor cerşetori sau hoţi, sîntem trataţi circumspect, chiar ostil pe ici, pe colo, noi, cei care n-am făcut decît să mergem în vacanţă, că acum ne permitem, noi, cei care chiar vorbim corect franceza, engleza, spaniola. E o linie fină între cele două situaţii, atît de fină încît uneori nici nu mai poate fi trasată. Sîntem şi ticăloşi, şi merituoşi, amestecaţi, ca peste tot.
Devenim însă parcă şi mai şi în materie de patriotism atunci cînd sîntem reprezentaţi vizibil. De oameni reali, cu nume clare, nu personaje obscure ale cotidianului. La vreun festival internaţional de film. La unul de muzică. La Olimpiadele de matematică şi fizică. La concursurile de frumuseţe. În competiţiile sportive. Mai ales la ultimele. Acolo unde aurul e răsplătit cu prima treaptă a podiumului, cu o medalie frumoasă şi cu imnul cîntat în faţa unei săli care se ridică în picioare. A devenit aproape obligatoriu să ştii cuvintele, chiar să duci dreapta la inimă. Ca să se vadă că eşti patriot.
