Experienţa primului an de front a determinat factorii de decizie români să demareze, în iarna anului 1941/1942, un program ce viza creşterea capacităţii de luptă a unităţilor prin îmbunătăţirea dotării cu armament şi mijloace de luptă, simultan cu scăderea efectivelor.

Materializarea acestui program a condus la ridicarea forţei combative a Armatei Române; însă marile deficienţe din timpul campaniei din anul 1941 au persistat. Pe parcursul campaniei din 1942 dotarea Armatei Române a rămas, în linii mari, aceeaşi cu cea avută la 22 iunie 1941, în momentul intrării în război. Principala armă individuală a continuat să fie puşca vz24 (Z.B. md. 1924), cal. 7,92 mm, fabricată la uzinele Zbrojovka din Brno, o versiune a armei regulamentare a armatei imperiale germane, Mauser md. 1898 (Gew 98, cal 7,92 mm). Ea era foarte asemănătoare cu Kar 98 k, arma de bază Wehrmacht-ului, utilizând aceeaşi muniţie cu aceasta. Primele puşti md. 1924 au intrat în dotarea Armatei Române în anul 1938, dar în anul 1942 nu se reuşise acoperirea necesarului întregii armate. Ca urmare, în anul 1942, România a lansat o nouă comandă de 700.000 puşti vz 1924, menită să asigure rezerva necesară şi acoperirea deficitului de înzestrare generat de pierderile de material ale trupelor de primă linie – infanterie (inclusiv vânătorii de munte) şi cavalerie –, comandă din care, până la mijlocul anului 1943, au fost livrate 445.640 puşti. Militarii din unităţile de pază, artilerie, aviaţie etc. au rămas însă înarmaţi cu vechile puşti Mannlicher md. 1895, recalibrate pentru muniţia standard, cal. 7,92 X 57 mm. Puştile sovietice completează înzestrarea Armatei Române Acoperirea pierderilor în armament şi echipament suferite în campania din anul 1941 s-a făcut, în bună parte, şi prin material de captură, deşi acesta prezenta dezavantajul utilizării altei muniţie decât cea standard. Astfel subunităţi într