E mişcător să asişti când un mare artist primeşte onoruri, mai ales aceste însemne ale preţuirii universitare – titlul de Doctor Honoris Causa – care par atât de stranii în asociere cu arta. Regizoarea Cătălina Buzoianu era ea însăşi emoţionată potrivindu-şi cu greu costumul la ceremonia găzduită de UNATC de ziua lui Caragiale şi a şcolii.

Şi îţi vine şi mai greu să crezi că ea chiar a fost profesoară ( 3o de ani ?!), şi că atâţia dintre foţii ei studenţi, azi regizori cu faimă, au învăţat să facă teatru de la Cătălina, cea atât de aeriană (!!!), cum spunea Vali Seciu, de vulnerabilă, de fragilă, de mignonă .

Evident forţa talentului nu stă în muşchi, dar Cătălina care şi-a pus la mezat sănătatea pentru un proiect precum Mediterana, n-a mizat niciodată pe forţa ei interioară la care probabil nici nu s-a gândit, ci , îndrăznesc să cred, tocmai pe acest flux continuu din care e alcătuită fiinţa ei, viaţa, arta ei. Şi-a ales piesele, temele, a scris scenarii tocmai în virtutea acestei incertitudini misterioase din care e alcătuită lumea, a evitat contururile ferme şi concluziile pripite şi s-a lăsat mângâiată de mătăsurile moi şi albe care au definit-o stilistic de atâtea ori.

De la Să îmbrăcăm pe cei goi de Luigi Pirandelo la Dimineaţa pierdută şi Visul după Mircea Cărtărescu, aceste obsesii ne-au transmis şi nouă privitorilor dorul de Nirvana al acestei artiste pentru care evanescenţa nu e doar o figură de stil. Dar au mai fost şi Chiralina, cu fascinaţia virmuielii levantine şi meditaţiile despre teatru ca lume a jocului din Şase personaje în căutarea unui autor şi din nou atracţia necunoscutului, mirajul secretelor materiei sau ale omului din atâtea spectacole precum Maestrul şi Margareta , Sonata spectrelor, Fuga sau Petru, aici, în căutarea nici mai mult nici mai puţin decât a lucrului din suflet, scormonind în vintrele unui filosof.

Marii