- Editorial - nr. 21 / 31 Ianuarie, 2013 Pe cat de viteji si de neinvinsi au fost stramosii nostri geto-daci, incat nici romanii n-au reusit sa-i supuna decat in anul 106 e.n., adica doar in al cincilea secol de dominatie a Europei, pe atat de oropsiti au fost urmasii daco-romani si romani in cel de-al doilea mileniu al erei noastre. Cu toate ca de-a lungul existentei, ca romani ardeleni, am avut de-a face cu mai multi opresori, ne referim la turci si apoi austrieci, calvarul nostru a fost marcat de opresiunea ungureasca, cea mai crunta si mai distrugatoare, care a inceput in secolul al XI-lea si, oficial, s-a incheiat la 1 Decembrie 1918. Greutatea opresiunii maghiare nu este data doar de durata ei, cat de formele de manifestare, de scopul urmarit, de extindere a spatiului vital prin distrugerea fiintei popoarelor cucerite si stergerea definitiva a urmelor acestora. Istoria tragica a romanilor ardeleni este plina de asemenea faradelegi. Se stie ca in vechime, de-altfel pana la revolutia franceza, si apoi de la 1848, cand s-au enuntat principiile noi de viata intre popoare, trasatura fundamentala a dreptului international era dreptul celui mai puternic. Ai fost invins, vorba romanilor: "vae victis”, adica vai de cei invinsi. Rar s-a intamplat insa in istoria mai apropiata ca navalitorii sa distruga si forta vie a popoarelor. De obicei, ei se rezumau la traiul, prin jaf sau, in caz de subjugare, pe durata mai lunga, la stabilirea unor biruri sau dari anuale cum procedau turcii. In cazul romanilor, in antichitate, dar si a habsburgilor, mai tarziu, opresorii au fost interesati chiar sa sporeasca forta productiva a supusilor, investind in dezvoltarea si civilizarea lor pentru a obtine mai mult de la ei, luandu-le atat incat sa le ramana si acestora, pentru supravietuire si progres. Marturie acestui stil de subjugare sunt nenumaratele constructii care s-au facut pe teri