Pe ecranul televizorului la care zapează la un moment dat cineva în casa Ancăi și a lui Dragomir, elegantul, albul apartament urban de pe scena Sălii Media a Teatrului Național București, apar fugitiv imagini în alb-negru – o masă, o femeie frumoasă, un bărbat. Există invariabil cîțiva spectatori care rîd – reacția involuntară la recunoașterea cadrelor din Năpasta cinematografică a lui Alexa Visarion din anii ’80. O metareferință – cumva ironică – foarte în spiritul lui Radu Afrim. Pentru că nimic nu e mai departe de reprezentările clasice ale singurei drame caragialiene decît spectacolul de la Național.
Năpasta e o piesă „țărănească“ – e singura dintre cele scrise de Caragiale cu decor rural, iar textul propriu-zis e profund arhaizant. E, însă, și singura ale cărei replici n-au lăsat în timp nici o urmă în vocabularul colectiv, ceea ce face adaptarea cît se poate de acceptabilă. Iar spectacolul sfîrșește prin a lăsa la ani-lumină distanță retorica subconștientului cu manifestări primitive ce marca toate montările anterioare pe care le-am văzut (nu prea multe) și, în același timp, și orice așteptări critic-deconstructiviste născute din amintirea trecutelor adaptări de clasici ale lui Afrim.
Fiindcă Năpasta vorbește, fundamental, despre tumulturi psihologice, despre monștri care bîntuie etern, despre forța sexualității dominatoare, mortale. O energie primară care-și trage seva din moștenirea rurală a României moderne – deși povestea e (de)plasată într-o sofisticată locuință urbană (senzațional decorul Vandei Maria Sturdza), iar Anca (Simona Popescu, în reprezentația văzută de mine) e designer, spectacolul e înțesat de trimiteri la spațiul originar: Ciuleandra, muzica obsedantă a Luizei Zan și a lui Valentin Luca, cu inflexiuni etno, pe care Anca dansează ca posedată, pămîntul negru, lutos, care acoperă scena, din care se hrănește (la propri