După Lucian Boia, în schimbul de idei pe care l-a avut cu Rodica Palade (vezi „Românul e mare specialist în «supunerea aparentă». Interviu cu Lucian Boia“, în revista 22, nr. 51-52/18 decembrie 2012-7 ianuarie 2013), istoria românilor „e o istorie care începe foarte tîrziu şi e marcată de o teribilă instabilitate, cu toate luptele între boieri, luptele pentru domnie. Nu întîlneşti nicăieri aşa ceva în asemenea măsură. Dacă vrei să compari lista regilor dintr-o ţară cu lista domnitorilor din Ţara Românească şi Moldova, te sperii. Lista noastră e pe nu ştiu cîte pagini!“. Ce spune dl Boia este o judecată curentă, acceptată fără prea multe ezitări de majoritatea românilor. Dar ea merită interogată mai atent. În ce sens începe istoria noastră foarte tîrziu? Biografia poporului nostru, începută devreme şi încheiată nu mai tîrziu decît în alte cazuri europene, nu e, în nici un fel, întîrziată. Probabil că Lucian Boia se referă la istoria statului, pentru care jaloanele rămîn, în general, începutul (pentru Ţara Românească) şi mijlocul secolului al XIV-lea (Moldova). Istoria care începe tîrziu, în cazul românilor, este aceea a statului. Şi chiar aşa, se cuvine oare ignorat succesul vlah de la sudul Dunării, din vremea Asăneştilor (începînd cu 1185-1187)? Sau al Vlahiilor sud-dunărene? Ar trebui ignorate formele organizatorice în nume propriu experimentate de vlahi acolo? Poate că, încetînd să privim punctual şi evenimenţial trecutul, percepîndu-l şi judecîndu-l mai mult ca succesiune şi înlănţuire procesuală, aceste începuturi plurale şi polimorfe ale statalităţii, în umbra marilor şi agresivelor imperii ale medievalităţii – fie ele statornice ori nomade –, s-ar arăta altminteri şi s-ar putea nuanţa mai aproape de adevăr observaţia despre caracterul tardiv al statalităţii româneşti. Oricum, o asemenea expediere a trecutului în formule cam pripite îşi vădeşte şi mai