Când se îngână ianuarie cu februarie e aniversarea lui Caragiale, din anul căruia tocmai ieşim. A scris în calendare, şi i s-au scris calendare.
De aceea, poate, timpul din textele lui e unul colectiv, care ţine, adică, seama de soroacele tuturor, şi mai puţin de socotelile şi capetele unei vieţi de om.
Şi moftangiul, ca şi confratele lui de geniu, n-are nici moarte, nici noroc. De cele mai multe ori, se sinucide, sau i se ia viaţa. Nu moare – vezi sfârşitul, la fel de fără sare şi piper, al lui Cănuţă – ca toţi oamenii. Moartea protestantului, poezie fals-romanţioasă, e o farsă în genul groaznicei crime din strada Uranus. Cum tot o farsă e şi În vreme de război, ba chiar şi Păcat. Pentru toţi pe câţi trecutul îi încurcă, moartea ar fi o rezolvare. O ştergere a datoriilor. Care nu li se acordă, sau e doar părelnică. Socotelile se reiau, spre a nu se încheia niciodată sau, când totuşi se isprăvesc, o fac într-un chip absurd. Într-o astfel de lume, obsesia Ancăi de a termina, o dată şi o dată, pare aproape normală. Ea este, de altfel, şi cea mai bună socotitoare a timpului personal, care nu se confundă cu timpul obştesc, din tot ce-a scris Caragiale. Toţi ceilalţi trăiesc într- un timp de închiriat. Rică îşi împrumută viitorul de la comunitate, şi încă de la cine: de la o cucoană slabă de înger şi de la Spiridon, băiat de pripas. Caţavencu se consolează, şi el, cu profeţiile Coanei Joiţica. O replică inaugurală, în felul ei, din înainte-pomenitul Calendar după Caragiale (pus la cale, cu zece ani în urmă, de Călin- Andrei Mihăilescu, Liviu Papadima şi Rodica Zafiu) este „Nu dispera, tânărule! A mai rămas încă un minister…”. Speranţa nu există, e doar încurajare a celorlalţi, iar replica „mi-ai omorât viitorul”, în diferite formulări, este aproape un clişeu. Tipic, pentru oamenii care nu-şi conduc viaţa după capul lor. Relaţia lor cu timpul suferă de
