Când am primit propunerea de a începe să scriu pe blogul de pe platforma Adevărului m-am întrebat ce motive aş avea să o fac. Mi-am dat repede seama că este o modalitate ce se pliază pe unul dintre obiectivele mele personale, acela de a putea ” mişca” psihoterapia din cabinet şi spre oamenii din afara lui.
Spre oamenii de pe stradă, spre oamenii care poate nu-şi permit acest demers, spre cei care privesc cu neîncredere sau cu teamă acest proces, pentru cei care încă mai confunda psihoterapia cu psihiatria sau nu ştiu prea multe despre această formă aducătoare de Schimbare.
Înainte, vreme demult, demult, când televizorul, Holywood-ul cel creator de poveşti şi internetul nu existau şi nu se pregăteau să intre cândva în inconştientul colectiv, în fiecare trib sau comunitate exista câte un “povestitor”. În fiecare seară membrii tribului, copii, femei, luptători, bâtrâni se adunau şi ascultau poveşti. Era un timp magic petrecut împreună de comunitate, timp în care învăţau inconştient modalităţi de a îmblânzi Viaţa, învăţau abilităţi noi pentru rolurile lor de părinţi, fii si fiice, de soţi, sau pentru rolurile profesionale.
În cabinet unii oameni aleg să mă privească ca pe un Vindecător. Aici, îmi doresc să fiu o punte, un pod (poate dintr-o grădina japoneză) pe care să treaca poveştile şi odată cu ele exemple, modele; un canal de comunicare prin care să circule poveşti despre Schimbare, între oamenii care au reuşit să le dea viaţa şi cei care-şi doresc să înveţe despre Schimbare, să afle că ea nu este o Fata Morgana, că ea există. De obicei, în noi.
Cred că şi acum, sau mai ales acum, noi oamenii avem nevoie de poveşti, de modele pentru a învăţa, pentru a căpăta curaj, pentru a ne alina sufletul, pentru a merge mai Departe. Aşa că aceste rânduri şi viitoarele, se vor purtatoare de poveşti.
Poveşti despre cum unii oameni reuşesc să-şi înfrunt