Poezia alcoolului are state de prestaţie mă- gulitoare în literele româneşti, de la Dimitrie Stelaru cel intrat în legendă la Nicolae Labiş, doborît de „pasă rea cu clonţ de rubin”, şi la mai junii Mariana Marin, Ioan Flora, Ioan Es. Pop, Ion Mureşan.
E o emanaţie a unei stări speciale în care conştiinţa luptă cu informul acesteia, precum cu o stihie fiziologică, dar totodată o „iluminare” sui generis, încercînd a o capta în imagine, în vibraţie comunicabilă. Uneori disciplina reuşeşte să domine (să nu uităm frazele riguroase formulate de un Edgar Poe sau de un Baudelaire). Alteori dispoziţia bahică intră în scenă de-a dreptul, cu rupturile de sens, cu nebuloasa ei stranie, nemaiavînd puterea unei disciplinări, nădăjduind a fi acceptată drept o confesiune specială. E o erupţie a unei crize coincidente cu o beatitudine, a unei eliberări coincidente cu o servitute euforică. O frămîntare dinlăuntrul fiinţei care înalţă fanionul unei dolorice armonii. Autorul Orei fantastice a întrupat relevant acea beţie dezlănţuită, trecînd peste toate zăgazurile, vorbind despre cele „şapte zile” care „şerpuiau în alcoolul fără continente”. Autorul Luptei cu inerţia, în schimb, a ţinut mai strîns frîul inspiraţiei ce-şi lua avînt inter pocula. Ca şi de altminteri Ion Mureşan, Ioan Es. Pop şi, de cele mai multe ori, Mariana Marin, întunecatfeerica Madi cea cu un destin infelice. Ce se întîmplă cu (Paul) Vinicius? D-sa pare a reface legătura cu zona Stelaru, cea a licorii magice care cuvîntează ca-n transă, nepăsătoare la convenţii. Poetul are aerul a oficia cu o crispată grandoare propriul său solipsism: „în ţara vinicius chiar şi dimineaţa cade noaptea./ iar în rest/ mult prea mult/ zgomot de inimi”. Localul devine o ţară, excesul e suveran, grijile materiale curente nu contează, animalele iau locul oamenilor, diferenţele dintre zi şi noapte se suspendă, sentimentele eman